Cultura românească a adoptat tiparul cu mult înaintea altor culturi sud est europene, la numai 53 de ani de la apariţia primei lucrări executate cu litere mobile (1455, Gutenberg, Biblia cu 42 de rânduri).
Însă, introducerea tiparului în spaţiul românesc nu a însemnat și înlăturarea cărții manuscrise, aceasta fiind modelul de bază după care s-au ghidat primii meșteri tipografi.
Apariţia tiparului în Ţara Românească, la începutul secolului al XVI-lea, reprezintă un moment extrem de important pentru cultura românească, la acel moment dominaţia otomană fiind instaurată în Balcani iar condiţiile de tipărire deveniseră din ce în ce mai grele, astfel că tiparul românesc va suplini lipsa cărţilor din această regiune, autonomia Ţării Româneşti permiţând acest lucru. N. Iorga spunea: „Tipărirea cărţilor slavone nu-şi putea găsi un adăpost în Balcani, în acel sfârşit al veacului al XV-lea, când ultimele rămăşiţe de stăpânire creştină se înecau în noianul turcesc. Meşterii trebuiau să-şi caute un sprijin, un ocrotitor, dincoace de Dunăre, unde se păstrau vechile forme de stat. Această îndreptare spre noi era cu atât mai impusă, cu cât Veneţia nu mai voi să se ocupe cu lucrul tipografic pentru slavi…” ( Istoria literaturii româneşti. Bucureşti: Editura Pavel Suru, 1925, p.138.).
În acest context, în perioada 1508-1512 au ieșit de sub teascurile tipografiei de la Mănăstirea Dealu trei cărţi: Liturghierul, Octoihul, Tetraevangheliarul care pun în practică, sub formă tipărită şi unitară, cea mai mare parte a slujbelor bisericeşti. Cărţile tipărite aici veneau în sprijinul preoţilor români care oficiau slujba religioasă după manuscrise, destul de puține, dar şi prin faptul că, circulând în toate cele trei ţări româneşti, precum şi în afara graniţelor, în ţările care oficiau slujba în slava veche, s-a putut realiza o unificare a practicii religioase.
Liturghierul, despre care am ales să scriu astăzi, este prima carte românească tipărită şi prima ediţie a acestei cărţi de cult în limba slavonă. De-a lungul vremii au existat o serie de controverse referitoare la locul de tipărire (Mănăstirea Dealu), dar şi la persoana celui care a executat această operaţiune (ieromonahul Macarie), toate acestea fiind elucidate la împlinirea a 500 de ani de la apariția acestuia (2008), ocazie cu care s-a și retipărit, în ediție facsimilată, la inițiativa și cu sprijinul Arhiepiscopiei Târgoviștei.
Radu cel Mare este domnitorul de numele căruia se leagă înființarea tipografiei de la Mănăstirea Dealu. Acesta s-a preocupat în a aduce la curtea sa de la Târgovişte, în anii 1507, câţiva sârbi din înalta nobilime, printre care și pe Macarie tipograful. Asigurarea autonomiei Ţării Româneşti în cadrul Imperiului Otoman crease un climat favorabil dezvoltării culturale, astfel că tiparul va avea condiții prielnice de dezvoltare. Domnul se va preocupa în mod deosebit de întărirea prestigiului Bisericii şi de înzestrarea ei cu „izvoare de învăţătură limpede„, iniţiativa sa de a tipări Liturghierul corespunzând măsurilor generale luate în vederea organizării statului şi a Bisericii Române. Pentru realizarea acestui deziderat îl va aduce în ţară pe fostul patriarh al Constantinopolului, Nifon, care va și pune în practică această dorință.
Analizând mai multe aspecte legate de tipul literei sau de aspectul grafic al acesteia, reiese clar că Liturghierul s-a tipărit la Mănăstirea Dealu, locul de unde au pornit şi directivele reformelor politice, culturale şi bisericeşti de la acel moment, fiind mult mai probabilă instalarea oficinei tipografice în incinta unei mănăstiri, deoarece aici trăiau copişti şi călugări ştiutori de carte care aveau capacitatea și cunoștințele necesare să ajute la realizarea tipăriturilor.
De asemenea, este de observat că ornamentele frontispiciilor tipăriturilor lui Macarie sunt apropiate ca stil de ornamentele realizate în stil armenesc de la Mănăstirea Dealu, ornamente formând cercuri şi pătrate împletite din vrejuri de plante stilizate.
Dacă la începuturile veacului al XVI-lea a fost posibilă tipărirea primului „incunabul” românesc, după cum îl numea Alexandru Odobescu, la numai 53 de ani de la prima carte tipărită la Mainz, la 25 de ani de la tipărirea primei cărţi slavoneşti la Veneţia şi la 17 ani de la imprimarea primelor cărţi cu alfabet chirilic la Cracovia, acest fapt nu este deloc întâmplător. Cărţile tipărite de Macarie la Mănăstirea Dealu în perioada 1508 – 1512 sunt cărţi religioase care au situat cultura românească în fruntea celor din răsăritul Europei, fiind indisolubil legate de Biserică şi de istoria acesteia. Din punctul de vedere al ornamentaţiei cărţii putem afirma că Macarie a fost creator de tradiţie autohtonă, definind specificul tiparului chirilic la români în contextul întregului tipar chirilic din Europa secolului al XVI-lea. Transpunerea elementelor de ornare specifice cărţii manuscrise locale în cartea tipărită apare firească deoarece Liturghierul este cartea de cult bisericesc care a fost tipărită pentru prima dată în întreg tiparul chirilic european, Macarie neavând în faţă un model tipărit și fiind nevoit să recurgă la cartea manuscrisă pentru a se inspira.
Agnes Terezia Erich
