Ca un bugetar nesimțit cu viitoare pensie specială nesimțită, mi-am permis să îmi iau două săptămâni de concediu în miezul toamnei. Adicătelea ca în fiecare an, că doar așa apucăm, eu și soața, să ne plimbăm și noi o săptămână pe voucher-ul statului. Doar că anul ăsta, spre deosebire de ceilalți doi ani în care am stabilit acest obicei, ne-am poticnit de buturuga mică, iar săptămâna cu pricina se preconiza din start a nu se materializa.
Buturuga mică, de fapt, e o ditamai pandemia, dar pe care cu bun simț și respect față de cei din jur am fi putut să o ocolim. Nu doar noi doi, ci toți, ca specie. Din păcate nu a fost posibil și înainte să încep concediul de bugetar nesimțit m-am procopsit cu el, cu covidel.
Bine, nu vă închipuiți că a venit cu pam-pam și 10.000 de euroi, ca la toți ceilalți non-conspiraționiști. Nu. A venit pe șestache, întâi la fii-mea care a făcut febră, că temperatură avea și înainte, preț de fix 24 de ore cât să îmi dea peste programul de frecat ridichea la serviciu peste cap. Bine că nu aveam nimic de făcut acolo, că doar tăiem toți frunză la câini pe banii statului, și am avut timp să stau cu victima. Într-o vineri. Sâmbătă, toate roz. Pentru ea.
Pentru mine, nu. Că eu, de obicei, prost obicei, iau toate bolile pe care le aduce fii-mea acasă, asta pentru cei care tot cântă cu deschiderea școlilor că acolo nu se dau boli, ci e.d.u.c.a.ț.i.e.
Canci. Educația e la fel ca pe vremea lui Cuza, dar bolile sunt mai proaspete, că pe alea vechi le-au eradicat niște idioți cu vaccinurile lor cu tot. Că d-asta suntem peste 40% analfabeți funcțional, că ne-am rupt coatele pe băncile școlilor, nu ca paraziții ăștia de adorm în fața lecedeului.
Ș-uite-așa, două zile febră, două zile usturimi în gât, pe rând că e timp, și la sfârșit o eternitate de hipogeuzie și hiposmie. Bineînțeles, pentru a nu mă bucura deloc de concediul nemeritat de bugetar nesimțit, hotărăsc, la recomandarea medicului de familie care nu era chiar convins de patimile mele, să mă programez pentru un PCR. Nu partidul, testul.
Zic și făcut. Testul, o nimica toată, un sfert de salariu minim pe economie, dar la salariul meu de bugetar nesimțit aș putea să mi-l fac zilnic. Și pentru că nu voiam să fiu responsabil și pentru alți sensibili la un virus care nu există, precum declară atâți experți în orice alt domeniu decât virusologie, am hotărât să stăm toată gloata în casă până la noi ordine.
Programare marți, testul joi și apoi a început cea mai recentă, am vrut să zic frumoasă dar nu sunt sigur, epopee din relația mea cu sistemul medical românesc.
Întâi am fost sunat de la policlinica la care am efectuat testul să mi se spună că experții lor în sisteme de baze de date relaționale au descoperit că eu nu am cum să exist, pentru că pe CNP-ul meu se află altcineva. Nu am știut cum să-i ajut decât recitând din memorie acele 13 cifre. Trist, dar nu e tot.
Dacă vineri m-au întrebat cum putem să trăim doi cu același CNP, duminică seara, un echipaj de poliție s-a înființat respectuos, dar fără mască, la domiciliul părinților mei septuagenari să mă pună la punct că de ce nu răspund la telefon! Bineînțeles că nu m-au găsit, că de ce m-ar fi căutat la numărul de telefon pe care îl am de 20 de ani și adresa la care locuiesc de 5 ani, ambele declarate în formularul cu care am scăpat de mărunțișul de mă încurca în portofelul meu baban de bugetar nesimțit, la policlinica cu cei mai tari experți în baze de date? M-au sunat în cele din urmă, după ce au făcut schimb de numere de telefon și respirație fără mască sub 1,5 metri pentru mai mult de 15 minute, cu părinții mei cu boli grave. M-au sunat să mă întrebe dacă sunt pozitiv sau sunt contact direct, că ei nu știu. Le-am spus că probabil. Atunci, stați în casă! Atât.
Cum încrederea în capacitatea celor care îmi gestionau soarta pentru următoarele 14 zile mi se diminuase mai abitir decât mirosul, luni dimineață mi-am luat soarta în mâini și am sunat la policlinică:
– Bună ziua! Sunt cutare, sunt analizele gata?
– Da. Puteți să veniți să le luați.
– Doamnă,… mă caută poliția acasă din motive scrise în foaia aia. Chiar vreți să vin acolo să o ridic? Nu, mai bine, mi-o trimiteți prin email?
– Nu, pentru că nu ați completat cererea pentru trimitere prin email.
– De unde să știu, măi doamnă, că mai era și altă cerere, de ce nu mi-ați dat-o și pe aceea?
– De unde să știm noi că vreți să primiți rezultatele prin mail?
– Păi, am întrebat după recoltare dacă se poate prin mail și mi s-a spus să sun înainte și apoi să vin!
– Păi…
– Păi, dați-mi cererea aia pe mail și v-o trimit semnată înapoi!
După ce am primit rezultatele, în cursul aceleiași zile le-am trimis medicului de familie prin indispensabila rețea securizată și agreată de toate instituțiile, mai puțin cele de stat, uațap. Evident, îndemnul acestuia, identic cu al polițistului de weekend. Stați în casă! Perfect, zic, ce munți, ce cascade, ce nopți albe? Paișpe zile de stat cu soața și pruncul în casă și doar în casă.
Două zile am mers cu telefonul și la baie, că dacă mă sună acei oameni de nădejde de la DSP să îmi facă ancheta epidemiologică? Și-așa, după cum declara polițistul de duminică seara, m-au sunat și n-am răspuns. Oare am eu vreun filtru activat pe telefon care oprește apelurile de la oamenii binevoitori? Cum am putut? Nu l-am pus, oare, de ajuns de aproape de fereastră și nu am avut decât GSM, iar ei m-or fi sunat pe 3G să facem o videoconferință? Nu voi afla niciodată. Neștiute sunt căile undelor.
În nesimțirea mea de bugetar plictisit la domiciliu și sub amenințarea pierderii celor două săptămâni de concediu, am încropit un mail către mirobolanta conducere a direcției de sănătate publică, în care am scris cu lux de amănunte, căci fiind bugetar nesimțit am o grămadă de luxuri, toate datele necesare efectuării anchetei, cum ar fi cine, când, unde, cum, ce și de ce. Precum și despre contacți, nu cei din telefon, ăia sunt contacte.
Și, pentru că nici acel mail nu s-a putut strecura printre nenumăratele sarcini de serviciu ale acestor eroi ai luptei împotriva răspândirii molimelor, care sunt ei, angajații DSP, am recurs la ultima variantă și am sunat frenetic la cele 4 numere de telefon afișate pe site-ul lor actualizat cu fermitate la fiecare 5-6 ani sau la nevoie în caz de pandemie. Nu știu de unde și-au cumpărat oamenii ăștia telefoanele, dar clar sunt defecte. Ori sunau ocupat, ori nu răspundea nimeni. Altfel nu-mi explic. Trebuie văzut cine a făcut achiziția acelor telefoane, precum și a calculatoarelor de pe care verifică regulat căsuța de email, cred că acolo e problema. La achiziții. Niște escroci. În rest, fluturași.
Și au trecut cele 14 zile. Nu ne-a căutat NIMENI de la DSP, nu a răspuns nimeni de la DSP la telefon sau la mail. Poate au fost în concediu, oamenii, că de, bugetari, dar nu nesimțiți ca mine, ci oameni conștiincioși care chiar au nevoie de concediu, nu ca mine care vreau să stau degeaba și în altă parte, nu doar la serviciu.
În a 15-a zi după recoltări, mă deplasez cu rezultatul analizelor la sediul DSP, sediu asaltat de alți 2-3 nerecunoscători ca mine, cu pretenții de eliberare decizii. Îmi iau locul liniștit pe scările de la intrare, căci înăuntru nu are nimeni voie să intre, deși e sala mare și goală. Probabil pentru că, nesimțiți cum suntem, n-am fi păstrat distanța socială și pica vina pe ei că făceam noi schimb de informații virale sau vitale.
După 15 minute apare o doamnă extrem de amabilă, pe fața căreia se citea îngrijorarea pentru plătitorii de contribuții la sistemul de sănătate:
– Ce-i asta?
– Rezultatul analizelor mele. Cu contacții ce fac?
– Îi trimiteți la discotecă.
– Cum?
– Așteptați aici!
Urmează alte zece minute de așteptare. Se întoarce la fel de plină de amabilitate:
– Aduceți o adeverință de la medicul de familie că v-a monitorizat pentru astea 14 zile, ca să vă dăm o adeverință, ca să vă dea concediu medical!
– Cum? Stați așa!

– Alo, domnu’ doctor, auziți că trebuie să-mi dați o adeverință că m-ați monitorizat!
– Păi, eu v-am monitorizat că mi-ați trimis rezultatul, dar DSP trebuia să vă facă anchetă epidemiologică în maxim 24 de ore de la aflarea rezultatului și decizia lor trebuia să o primesc și eu, iar în baza ei știam eu că trebuie să vă monitorizez. Altfel cum?

– Auziți, doamnă, că nu poate, că îi trebuie o decizie oficială de la dumneavoastră precum că am fost declarat pozitiv și izolat la domiciliu și că el trebuia să mă monitorizeze.
– Păi să vă dea adeverința că v-a monitorizat și în baza ei vă eliberăm noi adeverința cu care mergeți la el să vă dea concediu.
– Doamnă, dumneavoastră vă auziți ce spuneți?
– Domnule, să știi că eu am treabă!
– Doamnă,… doamnă,… stați așa! Unde plecați? Doamnă, cu cine am stat de vorbă?
– …
– Domnule (portar), cu se numește doamna cu care am stat de vorbă?
– Nu știu.
Epilog
Am scos adeverința, pentru că medicul de familie este un om cu capul pe umeri care, în ciuda lipsei totale de comunicare dintre DSP și medicii de familie, a reușit să se înțeleagă cu cineva de pe acolo. Să se înțeleagă este mult spus. A acceptat, la sugestia aceluia, că vinovatul sunt eu, pacientul, că după primirea rezultatului nu am fost la infecțioase să își mai dea și alți superbi cu părerea pentru o hârtie în plus. Adicătelea, după ce un polițist și medicul de familie mi-au zis să stau în casă, eu trebuia să încalc acel ordin cu valoare de dosar penal, să plimb virusul prin tot orașul și să mă duc la infecțioase să fac schimb de viruși cu cine întâlneam pe acolo pentru… Chiar nu știu pentru ce. În cele din urmă eu voi avea concediu medical, probabil, dar soața nu va primi nimic. Ghinion! Să meargă și ea la serviciu să stea degeaba, că doar e bugetar și ea. Familie de bugetari nesimțiți!
P.S. Eu nu am dat la nimeni, nici la rude, nici la colegi, căci sunt avar, ca orice bugetar nesimțit.

Dinu Grănac