Miracolul Marii Uniri a Românilor la 1 decembrie 1918, aspiraţiile perpetue pentru unitate şi concordie sunt realităţi incontestabile ale istoriei noastre naţionale. Din perspectiva celor 102 de ani care s-au scurs de la desăvârşirea României Mari, se poate afirma cu obiectivitate, că hotărârea naţiunii de atunci a materializat un ideal istoric venit din negura timpului.
În Evul Mediu, deşi despărţit din punct de vedere politic, poporul român şi-a păstrat nealterată conştiinţa originii române, a unităţii sale etno-lingvistice şi etno-culturale, a legăturilor economice şi politice neîntrerupte, a tradiţiilor de civilizaţie prin care s-a afirmat în timp ca individualitate istorică distinct. Mihai Viteazul a adus sub autoritatea sa teritoriile vechii Dacii – supranumit de aceea şi „restitutor al Daciei”- şi aşa cum el însuşi mărturisea marelui duce toscan Ferdinand I de Medici: „Am cârmuit trei ţări româneşti: Ţara Românească, Transilvania şi Moldova … aşi fi putut şi eu să şed pe tron ca orice nevolnic dar cauza română nu m-a lăsat”. După Mihai Viteazul toţi marii patrioţi au luptat pentru îndeplinirea testamentului său politic. O spune şi Nicolae Bălcescu şi, mai târziu, Nicolae Iorga- marii executori testamentari ai domnitorului: „credem că testamentul lui Mihai Viteazul ne-a dat tăria să rezistăm”.
Revoluţia de la 1848 a constituit impulsul nestăvilit spre realizarea programului şi acţiunilor comune peste graniţele politice ale vremii. Exprimând acest crez politic, ziarul „Constituţionalul”, scria: „ … toate ţările locuite de români trebuie să se numească îndeobşte România şi să formeze un stat pentru că toate sunt patria românilor şi pentru că toţi locuitorii pe dânsele formează naţiunea românească care să fie una şi nedespărţită”.
Putem afirma cu tărie că Istoria Românilor de la 1859-1918, a fost istoria luptei pentru pregătirea desăvârşirii unităţii statale. Obiectiv fundamental al societăţii româneşti în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, rezolvarea problemei naţionale a tuturor românilor a preocupat şi animat în cel mai înalt grad viaţa politică şi opinia publică românească, politica diplomatică a statutului nostru.
Izbucnirea primului război mondial la 28 iunie 1914 a însemnat pentru naţiunea română o nouă filă de istorie scrisă cu eroism şi abnegaţie. După doi ani de neutralitate „cu arma la picior”, la 14/27 august 1916, în urma unui Consiliu de Coroană, în prezenţa Regelui Ferdinand, se hotăra declanşarea războiului de întregire statală. În acest context, Barbu Ștefănescu Delavrancea, declara de la tribuna Academiei Române: „Noi n-am intrat în haosul acestui măcel pentru cuceriri, ci pentru dezrobiri… noi nu vrem ce nu este al nostru, ci vrem unirea cu fraţii noştri din Ardeal, din Banat şi din Bucovina”.
Campania din 1916 avea să se soldeze cu un rezultat nefavorabil pentru România. Cu toate acestea armata română a reuşit ca în anul 1917 să apere la Mărăști, Mărăşeşti și Oituz, ceea ce mai rămăsese din teritoriul naţional menţinând cu fermitate frontul est-european al Antantei.
„Defecţiunea rusească” a aliaţilor noştri de la răsărit, consecinţă a preluării puterii la 25 octombrie/7 noiembrie 1917 de către partidul bolşevic, avea să aducă armata şi statul român în faza semnării „Dictatului de la Bucureşti” din 24 aprilie/7 mai 1918. Potrivit datelor de care dispunem din istoriografia de specialitate, în timpul ocupaţiilor militare a teritoriilor româneşti, ţara a fost jefuită de 1.140.809 tone petrol, benzină şi produse petroliere, 2.161.905 tone produse alimentare şi furaje. Totalul pierderilor înregistrate de România, prezentat la Conferinţa de Pace de la Paris, s-a ridicat la 72 miliarde lei aur.
Din nefericire pentru neamul românesc, Golgota nu lua sfârşit odată cu terminarea primului război mondial şi semnarea armistiţiului de la 11 noiembrie 1918. În plan intern, de abia acum începea lupta politică pentru eliberarea şi reîntregirea statului român, de consolidare a noului statut internaţional postbelic, iar în mediul extern se iniţia bătălia diplomatică pentru confirmarea noii ordini geopolitice stabilite, a caracterului statului român naţional şi unitar, independent şi suveran.
Aspiraţia spre desăvârşirea unităţii statale a avut un rol catalizator asupra conştiinţei colective. Astfel, în Basarabia, în Bucovina şi în Transilvania, pe fondul jertfei armatei române pe frontul războiului mondial, al victoriei armatei şi în condiţiile prăbuşirii imperiilor rus şi austro-ungar, s-a amplificat lupta pentru unire cu România. Evenimentele s-au desfăşurat cu repeziciune şi au antrenat în mersul lor intelectuali, studenţi, militari, ţărani, meseriaşi, orăşeni, oameni din cele mai diferite stări sociale, credinţe religioase sau orientări politice. Hotărârile adoptate la 27 martie 1918, 28 noiembrie 1918 şi 1 decembrie 1918, au avut un caracter plebiscitar, exprimând voinţa populaţiei din Basarabia, Bucovina şi Transilvania de a trăi într-o patrie întregită. Alături de reprezentanţii aleşi în mod democratic care au hotărât Unirea, au fost prezenţi la Chişinău, la Cernăuţi şi Alba-Iulia, mii şi mii de oameni care au susţinut cu entuziasm împlinirea visului de unitate statală.
Este elocventă relatarea ziarului „Sfatul Ţării” în legătură cu atmosfera de la Chişinău din 27 martie 1918 : „Deputaţii, publicul se îmbrăţişează, se sărută. Ochii tuturor sunt plini de lacrimi de bucurie. Toate clopotele din Chişinău au început să sune dând de ştire despre triumful neamului românesc. Bubuiturile care salută marele act au început să despice văzduhul. Aeroplanele se ridicau tot mai sus pe slăvile cerului purtate de aripile nevăzute ale bucuriei celei mai sfinte. Publicul zguduit de entuziasm striga „Trăiască România, Trăiască Măria sa regele Ferdinand”.
În mod asemănător, la Cernăuţi 28 noiembrie 1918, populaţia dorea să audă „vestea mântuirii”, iar la Alba-Iulia, pe 1 decembrie 1918 se striga „Trăiască România Mare”, se cânta „Deşteaptă-te române”, „Pe-al nostru steag”, erau arborate steaguri tricolore.
La sfârșitul anului 1918, bucuria unirii i-a apropiat pe români, i-a făcut mai veseli, le-a dat speranţa într-un bine pe care-l aşteptau cu toţii de secole. Astfel, referindu-se la starea de spirit a ardelenilor, I. Bordea nota: „Praznice se făceau în toate satele. Codrii răsunau de cântece de bucurie, câmpiile păreau că au îmbrăcat haine albe de sărbătoare. Copiii alergau în toate părţile strigând „Trăiască România Mare”. Ţăranii şi intelectualii se salutau cu aceste trei cuvinte, femeile şi fetele la fel, ceva feeric se petrecea în întreg Ardealul”.
Nicolae Iorga scria că marea izbândă din 1918 „s-a impus ca un imperativ categoric” şi că „mulţimile, milioanele de oameni au aclamat-o, de la plugarul de lângă Tisa pierdut în ungurime, până la gospodarul de pe malurile Nistrului”. Evidenţiind rolul ţărănimii care forma majoritatea populaţiei şi care, alături de muncitori, intelectuali, studenţi, a luptat pe front şi în spatele frontului pentru unire, Octavian Goga spunea: „Vrednicii noştri ţărani, cu bunul lor simţ şi cu înţelegerea atât de reală a intereselor neamului, care i-a caracterizat în toate luptele noastre, şi-au dovedit şi de astă dată, adânca lor înţelepciune”.
A existat o convergenţă de acţiune care a cuprins un spectru larg de categorii şi grupuri sociale, de la cetăţenii cu multă carte la ţăranii simpli, încât „autorul Unirii – scria Ion Agârbiceanu – este însuşi poporul român în totalitatea lui, cu toate energiile din trecut, cu toţi semănătorii de prin veacuri, cu toţi dascălii şi apostolii de ieri, cu întreaga jertfă a uneia din generaţiile sale”.
Alături de români s-au aflat – cu unele excepţii – şi naţionalităţile conlocuitoare care – consemna Nicolae Iorga – „prinse nu numai de simţul celor mai adevărate interese ale lor, dar şi de contagiunea marilor porniri ale spiritului dezrobit, şi-au dat o deplină şi impresionantă adeziune”. În același timp, marele nostru istoric, concluziona: „Actul de la 1 decembrie 1918 nu a fost un act politic ieşit dintr-o chibzuire rece, cum nici războiul nostru, al celor de aici, nu a fost rezultatul unui calcul îngust. Omagiul recunoştinţei noastre să se îndrepte azi către poporul acesta întreg, de oriunde şi din toate vremile, martir şi erou”.
Odată înfăptuită, Unirea era considerată colectivă ca un act ireversibil, iar tratatele de pace de la Paris din 1919-1920 aveau să consemneze noua configuraţie istorică a României Mari, ca factor politic şi militar de stabilitate în sud-estul şi centrul Europei.
LA MULȚI ANI, ROMÂNIA!
LA MULȚI ANI, ROMÂNILOR DE PRETUTINDENI!
CHINDIAMEDIA.RO
