Rămas în istorie ca „domnul Unirii” şi personalitatea cea mai importantă a începutului perioadei de modernizare a României, Alexandru Ioan Cuza s-a născut la 20 martie 1820, la Bârlad, fiind descendentul unei vechi familii de înalţi dregători, cu funcţii importante în administraţia centrală şi locală din Moldova. A studiat la pensionul condus de francezul Victor Cuenim, unde i-a întâlnit pe Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, dar şi pe Matei Millo, viitorul mare actor. Şi-a continuat studiile la Paris, unde a obţinut bacalaureatul în litere, în 1835. A urmat cursuri la Pavia şi Bologna. A revenit în ţară, intrând cu gradul de cadet în armată pentru o perioadă de trei ani (din septembrie 1837). În februarie 1840 a plecat, din nou, la Paris, unde şi-a continuat studiile.

În primăvara anului 1844, Alexandru Ioan Cuza s-a căsătorit cu Elena Rosetti (1825 – 1909), fiica postelnicului Iordache şi a Ecaterinei, născută în familia logofătului Mihail Sturdza. A lucrat în administraţie, sub domnul Mihail Sturdza, ca director la Ministerul din Lăuntru (de Interne). A ocupat importante funcţii în justiţie şi administraţie, în perioada 1842-1959: preşedinte al Tribunalului districtului Covurlui (1842 – 1845; 1849 -1851; decembrie 1854 sau 16 februarie 1855 – aprilie 1856), director al Ministerului de Interne al Moldovei (februarie – octombrie 1851), pârcălab al oraşului şi portului Galaţi (iunie – iulie 1856; februarie – iunie 1857).

La 5/17 ianuarie 1859, colonelul Alexandru Ioan Cuza a fost ales în unanimitate, domn al Moldovei, iar în dimineaţa de 24 ianuarie/5 februarie 1859, la propunerea Partidei Naţionale, dar şi sub presiunea populaţiei bucureştene, Adunarea Electivă întrunită la Bucureşti, fără a încălca formal Convenţia de la Paris (10/22 mai – 7/19 august 1858), care prevedea pentru Principate doi domni, dar nu preciza că nu putea fi una şi aceeaşi persoană, l-a ales în unanimitate, pe Alexandru Ioan Cuza şi domn al Ţării Româneşti. Prin acest act politic al dublei alegeri, naţiunea română a obţinut o certă victorie în realizarea statului modern român. Alegerea din 1859 a lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor  al Principatelor Unite,  a reprezentat pentru poporul român un moment de afirmare şi de consolidare pe plan intern, dar mai ales pe plan extern prin apariţia unui nou stat pe harta Europei care în viitor dorea să devină independent. Problema Unirii Principatelor Române  a schimbat încă din anul 1856 prin poziţia Marilor Puteri faţă de aceasta chiar sistemul alianţelor europene.

În primii trei ani de domnie, principalul obiectiv politic a fost recunoaşterea dublei sale alegeri ca domn de către Puterile garante şi Poartă. Recunoaşterea unirii celor două principate s-a materializat prin crearea primului guvern unitar al României la 22 ianuarie/3 februarie 1862, condus de Barbu Catargiu, şi prin deschiderea, la Bucureşti, la 24 ianuarie/5 februarie 1862 a primului Parlament al României, domnitorul Alexandru Ioan Cuza proclamând în mod solemn, în faţa Adunărilor Elective ale Moldovei şi Ţării Româneşti reunite în şedinţă comună, „Unirea definitivă a Principatelor”, iar oraşul Bucureşti a fost proclamat capitala ţării.

În următorii ani, a avut loc un vast program de unificare şi centralizare a unor instituţii (poştă, telegraf, vămi), a circulaţiei monetare, a sistemului judecătoresc, a fost organizată armata şi s-au înfiinţat şcoli militare. S-a trecut apoi la reforme radicale, precum secularizarea averilor mănăstireşti (octombrie 1863) şi reforma agrară (1864), care i-a nemulţumit pe conservatori şi pe liberalii radicali.

De asemenea, au fost promulgate, la 2/14 şi la 4/16 decembrie 1864, un Cod civil şi un Cod penal şi de procedură penală. Pe plan extern, a fost semnată la Viena (iunie 1865), Convenţia româno-austriacă privind reglementarea serviciului telegrafic şi a aderat (iulie 1865) la Convenţia telegrafică internaţională de la Paris (mai 1865). Ca urmare a tensiunilor tot mai mari create de conservatori (ostili lui Cuza din cauza reformei agrare) şi liberali-radicali (nemulţumiţi de felul său autoritar de conducere a statului), la 10/11 februarie (22/23) 1866, Alexandru Ioan Cuza a fost obligat să semneze actul de abdicare în care se afirma că potrivit „dorinţei naţionale” depunea „cârma guvernului în mâna unei Locotenenţe Domneşti şi a Ministerului ales de popor”. Alexandru Ioan Cuza şi-a petrecut restul vieţii în exil. S-a retras la Viena, apoi la Florenţa, şi a murit în Germania, la Heidelberg, la 15 mai 1873, la vârsta de 53 de ani. A fost adus în ţară şi înmormântat în comuna Ruginoasa, judeţul Iaşi.

Chiar dacă a avut unele slăbiciuni și scăderi omenești, desigur mult și răuvoitor exagerate de cercurile ostile politicii sale, Alexandru Ioan Cuza a rămas în istoria noastră ca una dintre cele mai luminoase figuri. Cu prilejul centenarului nașterii sale, în 1920, Nicolae Iorga spunea că dacă ar dori cineva „să cuprindă într-o formulă marea personalitate a lui Vodă Cuza, ar trebui să spună ca el a fost un om vrednic de legenda sa și că în jurul său s-a creat o legendă vrednică de dânsul“. Încă în viață fiind, se creaseră despre el numeroase legende, mai toate având un tâlc, exprimând o dorință a poporului care-l dorea drept și bun cu cei mici, aspru și necruțător față de împilatori, adică față de boieri, de negustori și călugări. Era transpunerea modernă a vechilor legende și basme populare, în care binele învinge întotdeauna răul.

Alexandru Ioan Cuza ramâne pentru totdeauna cel dintâi domn al Țărilor Unite, domnul Unirii, fapt ce reprezintă, iarăși, un mare merit. El n-a fost numit, ci ales, și încă în unanimitate atât în Moldova cât și în Țara Românească. Ales nu ca un nume mare, răsunător, însă târând după el amintirea nefastă a trecutului, ci ca un om nou, întruchipând voința națională. Pentru multe din faptele sale, a meritat recunoștința nu numai a contemporanilor, ci și a generațiilor următoare.
El n-a avut parte de blestemul cuvenit tiranilor detronați. Dimpotrivă, scârbite de politica celor ce i-au urmat, mulțimile l-au regretat.
Au circulat multe istorisiri despre Cuza, în legătură cu firea sa dreaptă. Unele au apărut și în presă, sau adunate în diferite broșuri și cărți: amintiri, întâmplări reale sau născocite, toate contribuind cu puterea legendei la întreținerea acelei aureole create în jurul fostului domnitor. Atâția dintre oamenii acelei vremi mărturiseau că l-au vazut și au vorbit cu el, că umbla pe drumuri în straie schimbate, cercetând și pedepsind nedreptățile, ajutând și mângâind pe cei sărmani și năpăstuiți. Astfel, în strălucita-i limbă, a scris și Mihail Sadoveanu despre această legendă, arătând cu înțelepciune că în necazurile și aspirațiile lui nedeslușite, gata să-i atribuie trăsături și lumini ideale, poporul întrupase în Cuza dorințe de schimbări și de dreptate, devenind în ochii norodului umilit „un fel de principiu al binelui”.

Surse:

-Nicolae Iorga, 100 de ani de la nașterea lui Cuza-Vodă. Cuvântare comemorativă ținută la Ateneul Român în ziua de 2 aprilie 1920, Tipografia „Cultura Neamului Românesc”, București, 1920;

– Dumitru Ivănescu, Virginia Isac, Date noi privind viaţa şi activitatea lui Alexandru Ioan Cuza până la alegerea sa ca domnitor al Principatelor Unite, în „Revista Arhivelor”, anul XLVIII, vol. XXXIII, Bucureşti, 1971;

– Dan Bogdan, Viorel Ştirbu, Pe urmele lui Alexandru Ioan Cuza, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1985;

– Constantin C. Giurescu, Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2000;

– Dumitru Ivănescu, Alexandru Ioan Cuza în conștiința posterității, Editura Junimea, Iași, 2001;

– Marian Stroia, Românii în contextul politic european. De la Unirea Principatelor la căderea lui Cuza Vodă (1859-1866), Editura Semne, București, 2007.

Prof. dr. Cornel Mărculescu