La scurt timp după forțarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza să abdice(11/ 23 februarie 1866) s-au pus bazele unei locotenențe domnești alcătuită din Nicolae Haralambie, Lascăr Catargiu – înlocuit de D.A.Sturdza- și Nicolae Golescu. În același timp a fost legitimat și un Guvern provizoriu în fruntea căruia se afla Ion Ghica.
Care erau efectele detronării lui Alexandru Ioan Cuza în ceea ce privește politica externă a statului nostru recent întemeiat? Trebuie spus că marile Puteri europene(nu toate) sub a căror garanție colectivă încă ne aflam, aveau motivele necesare pentru a considera că toată această acțiune emanată de factorii politici românești este direcționată contra regimului lor de garanție. Era o situație ce trebuia bine gestionată de către conducătorii europeni, deoarece acțiunea românilor putea fi percepută ca o mișcare de afirmare a independenței, dorindu-se instalarea pe tron a unui prinț străin.
De ce un prinț străin? Se credea că un reprezentant de vază al unei dinastii occidentale va poziționa România pe o treaptă mai avantajoasă în perspectiva relațiilor cu marile puteri. În altă ordine de idei, un prinț străin era cerut și pentru a pune capăt luptele interne pentru putere și a-și dovedi imparțialitatea. Lucrurile nu erau însă facile. În lunile martie-iunie ale anului 1866 a fost convocată Conferința de la Paris special pentru a dezbate situația existentă la București. Puterile garante nu ajunseseră la un consens. Imperiul Otoman, Imperiul Rus și Austria se opuneau vehement pentru alegerea unui prinț străin.
După tatonări nereușite pentru convingerea lui Filip de Flandra –fratele regelui Belgiei- de a prelua destinele României, Ion C. Brătianu va ajunge la 31 martie 1866 la Dusseldorf, având o întrevedere cu Karl Anton, capul familiei Hohenzollern, la care se pare că a luat parte spre sfârșit și fiul acestuia, viitorul Domnitor, Alteță Regală și Rege al românilor, Karl Eitel Frederic Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet. Preț de trei ore, Brătianu s-a antrenat în discuții cu cei doi, spunându-le, printre altele, că împăratul Napoleon se exprima pentru ocuparea tronului de la București de către Carol. După discuția avută, Ion Brătianu se pare că și-a câștigat simpatiile lui Carol dar și a întregii familii, creând o impresie pozitivă. Înainte să plece spre Dusseldorf, Brătianu s-a întâlnit la Paris cu Ion Bălăceanu, trimisul Guvernului provizoriu, însărcinat și el să rezolve problema viitorului Domnitor. După întrevederea avută cu Napoleon al III-lea, Ion Bălăceanu primise avizul din partea Împăratului francez pentru a-l convinge pe Carol I să accepte tronul României.
La data de 8/20 aprilie 1866 – chiar de ziua de naștere a lui Carol I-, erau făcute publice dorințele românilor cu privire la alegerea prințului prusac pe tronul țării. 685.969 au votat pentru, iar 224 contra(161 de voturi înregistrându-se doar la Iași). Peste doar patru zile, Ion C. Brătianu ajungea din nou la Dusseldorf, unde îi înștiința pe Carol I și pe tatăl său(Karl Anton) de rezultatul plebiscitului. La data de 25 aprilie/7mai 1866, Carol I le comunica acordul său de a urca pe tronul României lui Ion C. Brătianu și Ion Bălăceanu. Călătoria pe ruta Viena- Baziaș era preconizată să înceapă pe data de 11 mai. Viitorul conducător al României a călătorit cu un pașaport fals, pretinzând că este doar un călător ce dorea să facă afaceri în zona Odesei. La 8/20 mai 1866 sosea vaporul care îl aducea pe Carol I însoțit de Ion C. Brătianu pe pământul românesc, la Turnu Severin, iar două zile mai târziu, Dumitru Brătianu, primarul Bucureștiului, îl va întâmpina în apropiere de Băneasa pe Carol I într-o atmosferă de mare sărbătoare. Așa cum românii puseseră în 1859 marile puteri în fața faptului împlinit prin dubla alegere a domnitorului Alexandru Ioan Cuza(având sprijinul decisiv al Franței), și la 1866 Puterile garante au trebuit să facă față unui fait accompli, de această dată factorii decidenți de la București având susținerea din umbră în principal din partea Franței și a Prusiei.
Unul dintre biografii lui Carol I, Paul Lindenberg, ne aduce la cunoștință modul în care prințul prusac a fost primit la intrarea în București, „Principele fu întâmpinat de mase populare dense. Aici, înmânându- i pe pernă de catifea cheia oraşului şi oferindu-i pâine şi sare, în semn de ospitalitate, primarul Bucureştiului îl salută cu cuvinte entuziaste, pentru care principele îi mulţumi în modul cel mai cordial, exprimându-şi speranţa că va avea forţa să ducă la bun sfârşit misiunea grea pe care şi-a asumat-o, întru fericirea României, însufleţit fiind de încrederea nestrămutată în ajutorul Celui de Sus. În timpul rostirii acestor cuvinte începu să răpăie o ploaie torenţială, prima în ultimele trei luni, care învioră ţarinile, iar poporul, care nu mai contenea cu strigătele de bucurie, luă ploaia ca pe un semn bun, căci, după credinţa orientală, aduce noroc. Apoi deplasarea a continuat într-o trăsură de gală deschisă, trasă de şase cai albi, precedată de o unitate de cavalerie mergând la trap şi înconjurată de înalţi ofiţeri călare. La Şosea, pe acest frumos corso al societăţii bucureştene, s-au înşirat infanteria, vânătorii şi artileria, cărora li s- au alăturat gărzile naţionale. În spatele trupelor se înghesuiau mulţimi de oameni, la fel pe străzile pe care nu te puteai mişca decât pas cu pas în mijlocul tumultului şi al uralelor, în timp ce de la ferestre se aruncau flori şi poezii peste trăsura de gală şi peste pasageri, iar salvele pu ternice ale tunurilor se uneau cu sunetele maiestuoase ale clopotelor tuturor bisericilor. Toate casele îşi puseseră podoabe de sărbătoare; oriunde te uitai, vedeai ghirlande şi flori, steaguri şi covoare. În faţa unei clădiri principele văzu o gardă de onoare cu steaguri şi îşi întrebă însoţitorii ce casă este aceea, la care, cam deconcertat, generalul Golescu răspunse: „Este palatul.“ Dar principele crezu că n- a înţeles bine şi întrebă: „Unde este deci palatul?“, la care generalul, tot mai stânjenit, arătă spre casa cu un singur etaj, lipsită de orice podoabă…”.
Situația internațională nu era însă una liniștitoare pentru țara noastră. Pericolul unei invazii turcești era cât se poate de serios, Guvernul român ordonând mobilizarea trupelor pentru a face față unui eventual atac. Rusia a protestat cel mai vehement împotriva alegerii lui Carol I, acuzând că astfel au fost încălcate clauzele tratatului de la Paris (1856). În fond, acțiunea vecinilor de la răsărit nu urmărea decât revizuirea acelui tratat care o îndepărtase de la gurile Dunării. Acum, credeau ei, se ivise contextul necesar. Alături de Rusia, așa cum am spus și mai sus, Imperiul Otoman și Austria se declaraseră și ele împotriva alegerii lui Carol I.
La data de 23 mai/4 iunie 1866, în cadrul Conferinței de la Paris, marile puteri, prin vocea Franței, au hotărât ca nicio acțiune militară a Imperiului Otoman în România nu trebuie să aibă loc. Începând cu octombrie 1866, domnia lui Carol I a fost recunoscută de către Imperiul Otoman, urmându-i exemplul și celelalte Puteri garante. Se încheia astfel un episod tensionat al relațiilor internaționale, iar pentru România începea o perioadă nouă, de tranziție spre modernitate.
Prof. Alin Manole
