Biserica Vărzaru a fost ridicată pe vremea domniei lui Matei Basarab (1632-1654), în Târgul de Sus al orașului Târgoviște, de către marele armaș Radu Vărzaru care își avea casele aici.
Cu timpul, nefiind îngrijită și lăsată în paragină, biserica s-a ruinat, determinând Primăria urbei să o dărâme începând cu 1900, din motive de salubritate.
Marele dramaturg Ion Luca Caragiale (1852-1912), cel care s-a inspirat foarte mult din Ruinurile Târgoviștei pentru a scrie „O scrisoare pierdută”, și-a arătat disprețul și nemulțumirea față de distrugerea urmelor unei vechi biserici din orașul de sub turnul Chindiei, într-un articol intitulat sugestiv Dărâmarea bisericii Vărzaru: „La o margine a orașului, se ridica de pe vremuri o biserică…ruinată de demult și părăsită… Deoarece venerabila ruină era la marginea orașului, populațiunea locală creștină, geloasă de strălucitele tradiții naționale, cu aceeași evlavie cu care străbunii aduceau odinioară prinosuri în sfântul locaș, își ducea și ea acum gunoaiele și murdăriile…Duce fiecine ce poate. Dumnezeu nu ține la scumpetea darului, ci la osârdia cu care i-l aducem: prețul darului stă afară din acesta, anume în fundul inimii aducătorului! De sub bolțile de sub cari, odinioară, pe vremea vitejilor străbuni ieșeau în valuri mirosul de smirnă și de tămâie, ieșea acuma, prin ușile și ferestrele vraiște, alt cu totul fel de valuri…O, timpuri! O, mirosuri! Între zidurile ei, pe cari d-abia se mai zăreau stinse chipuri de sfinți și de drept credincioși ctitori; pe pardoseala ei, sub care zăceau osăminte de viteji jupani și strălucite jupanițe, se prăseau acuma, pe mormane de putrejuni dospite-n umbră, tot soiul de muște și fel de fel de gângănii infecte; de acolo, ieșeau la soare, să roiască de jur împrejur, într-o dogoare pestilențială, la o distanță mai largă de câtă ar fi-ncăput altădată mulțimea norodului la un mare praznic domnesc”.

Așa cum reiese din documentele studiate de noi și aflate în custodia Serviciului Județean al Arhivelor Naționale Dâmbovița, situația Bisericii Vărzaru la începutul secolului al XX-lea, a reprezentat o problemă deosebit de importantă și de impact național.
Astfel, primarul orașului Grigore Cair (aflat la al doilea mandate, între 2 august 1899 și 23 februarie 1901), era informat prin adresa 4768 din 7 februarie 1900, de către Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice, că „veți binevoi dar, domnule primar, a opri lucrările de dărâmarea bisericii Vărzaru, până ce va aviza Comisiunea Monumentelor Istorice”. În plus, Serviciul Tehnic al orașului Târgoviște, prin adresa nr. 36/17 februarie 1900, aducea la cunoștința primarului, faptul că „…s-a oprit dărâmarea ruinelor acelei biserici, care se făcea de către Constantin Pietrăreanu, cel ce ne-a afirmat că la îndemnul mai multor orășeni, de prin prejurul acelor ruine, care văzând că amenință să cadă în stradă, a făcut o cerere la Primărie, ca să i se încredințeze dărâmarea ruinelor, și că fără a aștepta vreo autorizație, a și început a dărâma de câteva zile”.

Prin adresa 1097/3 aprilie 1900, înaintată de Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice către Grigore Cair, primarul orașului Târgoviște, se preciza că Ministerul Cultelor, înainte de a lua vreo decizie, a delegat pe arhitectul N. Gabrielescu, membru în Comisia Monumentelor Istorice, să se deplaseze la fața locului și să viziteze ruinele, pentru a putea realiza un raport bine documentat privind Biserica Vărzaru.
Cu toate acestea, se pare că biserica era dărâmată treptat, așa cum reiese din adresa 1838/24 mai 1900, expediată Primarului orașului Târgoviște, de către Ministerul Cultelor: „Actualmente suntem informați că ați dărâmat acea biserică și pentru aceasta vă rugăm a ne da grabnic informațiuni asupra motivelor ce v-au determinat de a dărâma biserica”. Confruntați cu această nouă situație, Ministerul Cultelor a înaintat primarului Grigore Cair, o nouă adresă cu nr. 5837/21 decembrie 1900, prin care făcea cunoscut că  „Ministerul autorizează comuna să ia materialul rezultat din partea dărâmată și aceasta sub supravegherea Revizorului Școlar spre a observa dacă nu se găsesc vreo cărămidă cu inscripțiuni sau orice alt obiect însemnat, și apoi după curățirea gunoaielor, veți binevoi a înștiința Ministerul spre a trimite în localitate pe domnul arhitect Gabrielescu, spre a vizita restul monumentului și în urma raportului domniei sale ne vom da avizul dacă se poate dărâma restul din acea biserică”.

Cu problema ruinelor Bisericii Vărzaru s-a confruntat și Ion I. Stematiu, primarul orașului Târgoviște în cel de-al doilea mandat la conducerea urbei între 13 ianuarie 1904 și 12 ianuarie 1905.
Astfel, printr-o adresă înaintată de Ministerul Culturii și Instrucțiunii Publice nr. 2712 din  21 februarie 1904 către Primăria orașului Târgoviște, se solicita administrației locale „să se ia de urgență măsuri pentru dărâmarea zidului ce a mai rămas din Biserica Vărzaru din cauză că o amenință căderea fiind veche și ruinată”. Dând curs adresei înaintate, Consiliul Comunal a luat în discuție la 27 februarie 1904 problema Bisericii Vărzaru, și a hotărât înființarea unei comisii care să hotărască măsurile care se impuneau, aceasta fiind constituită din: Alexandru Constantinescu, ajutorul de primar, Petrache Calciu, consilier și D. Athanasescu, locțiitor al șefului Serviciului Tehnic. Principala sarcină a comisiei întrunită la 6 aprilie 1904, a fost aceea de a stabili cât costa „dărâmarea zidurilor” ( zomolul a fost calculat la 759 m³, iar pentru transport și descărcat s-a stabilit suma de 60 de bani/m³).
În plus, pentru soluționarea cât mai urgentă a problemei, comisia a recomandat ca cei care urmau să dărâme zidul Bisericii Vărzaru, să poată lua și cărămida, fără să mai plătească ceva, iar zomolul strâns să fie transportat pe străzile din apropiere, Vărzaru, Bărăției, Matei Basarab, Piscului și Crețulescu.

Un lucru atrage atenția în mod deosebit, faptul că un întreprinzător local Gheorghe Niculescu Ciufu, prin adresa 1932/11 mai 1905 înaintată Primarului orașului Târgoviște, oferea suma de 25 de lei pentru șase bucăți din piatră din zidul Bisericii Vărzaru, fără a se preciza importanța acestora sau de unde proveneau cu exactitate. Însă, primarul orașului Ion I. Stematiu, deși se afla sub incidența hotărârii luate de către Ministerul Culturii și Instrucțiunii Publice privind dărâmarea Bisericii Vărzaru, totuși nu și-a exprimat imediat acordul privind achiziționarea celor șase bucăți din piatră, precizând că ar trebui să fie luat „avizul inginerului”, care considera că fiecare bucată „s-ar putea vinde cu lei 30”.

În locul a ceea ce a rămas după dărâmarea bisericii Vărzaru, „pentru cauze de salubritate publică”, ca urmare a solicitării primăriei orașului Târgoviște, a rămas o movilă gigantică de moloz și cărămizi sparte, între care a fost descoperită o cărămidă ruptă în două, având o inscripție, scrisă în română și slavonă, din care se desprinde ideea că biserica Vărzaru a fost ctitorită în vremea lui Matei Basarab: „… mai bun Domnu decât Mateiu vodă n-au fostu nici un domnu…” (Text autentic săpat pe o cărămidă aflată astăzi în cadrul Muzeului Național de Antichități din București – Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” al Academiei Române).
În plus, trimisul Ministerului Cultelor avea să mai descifreze ceva din însemnările scrijelite și păstrate sub patina timpului: „Inscripția a fost făcută cu un vârf de fier, un cui, pe cărămida crudă și apoi au pus-o la cuptor. Inscripția arată că biserica Vărzaru fusese clădită chiar pe vremea lui Matei Basarab și maistru fusese unul Dima. Domnul Gabrielescu observă că tot Dima îl chema și pe artistul care a zidit baia turcească din Iași a lui Vasile Lupu. Poate să fie același: în Târgoviște sunt două biserici, Stelea și Sf. Constantin, zidite de domnul Moldovei, desigur pe când era în bune relațiuni cu domnul Munteniei”.

Foarte interesantă este descrierea făcută cu privire la ctitorirea Bisericii Vărzaru din Târgoviște de către armașul Radu Vărzaru, mai ales a modului în care a fost inscripționat mesajul pe o parte din zidăria bisericii, care s-a păstrat și astăzi: „Biserica fusese zidită pe o latură a ogrăzii, din dorința de pohfală a armașului Radu Vărzaru…ca să încredințeze toată obștea de înalta sa pioșenie – pentru care, el fiu de grădinar, înțelegea chiar să-și jertfească parte din avere – poftise la zaiafet toată lumea din Târgoviște, în frunte cu Domnul și cu preafericitul Mitropolit al Ungrovlahiei, de pe atunci, chiar Ștefan. Știind că bătrânului cap încoronat îi place să i se spună că faptele sale și meritele sale vor dăinui peste veacuri, nu șovăi ca în zidăria temeliei să prindă câteva cărămizi pe care puse să fie scrijelite cuvinte de laudă de acest fel…<Am pus să fie încrustate aceste cuvinte aici, ca măreția numelui Măriei Tale să dăinuie cel puțin atâta vreme cât va dăinui acest lăcaș de închinăciune! Desigur, că nu cuvintele mele sărăcăcioase vor păstra faima Înălțimii Voastre, ci însăși cele făptuite în lunga și strălucita voastră domnie. Vorbele mele, în schimb, au menirea de a arăta viitorimii că noi înșine, cei de acum, ne-am bucurat de nemăsurate binefaceri revărsate asupră-ne în acest răstimp și am iubit pe făptuitorul lor, căci ne-am dat seama de măreția sa! > Vtori logofătul Udriște Năsturel, cumnatul măritului principe, scoborî în șanțul care înconjura temelia de zid abia ajunsă puțin deasupra feței de pământ a ogrăzii și, aplecându-se cu obidă buchisi scriitura cu glas ridicat, ca să fie auzit de toți”.

Surse:

– Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Dâmbovița, fond Primăria orașului Târgoviște;

– Iancu Anastasescu, Ion Negoescu, Târgoviștea, simbol al măririi românești, Institutul de Arte Grafice <Marvan> S.A.R., București, 1942;

-Gloria Radu, Gheorghe Bulei, Monica Sângeorzan, Dărâmarea Bisericii Vărzaru în documente de arhivă, în „Valachia”, Anul XV, Târgoviște, 1997;

-Micu Secuiu, Crepuscul voievodal, vol. I, Sfârșitul lui Matei Vodă Basarab – falsă cronică de curte, Editura Mecatrin, Brașov, 2016.

Prof.dr. Cornel Mărculescu