Biserica Vărzaru - o ctitorie a lui Matei Basarab din Cetatea de Scaun a Țării Românești demolată între anii 1900-1905

Biserica Vărzaru a fost ridicată pe vremea domniei lui Matei Basarab (1632-1654), în Târgul de Sus al orașului Târgoviște, de către marele armaș Radu Vărzaru care își avea casele aici. Cu timpul, nefiind îngrijită și lăsată în paragină, biserica s-a ruinat, determinând Primăria urbei să o dărâme începând cu 1900, din motive de salubritate.
În acest context, marele dramaturg Ion Luca Caragiale (1852-1912), cel care s-a inspirat foarte mult din Ruinurile Târgoviștei pentru a scrie „O scrisoare pierdută”, și-a arătat disprețul și nemulțumirea față de distrugerea urmelor unei vechi biserici din orașul de sub turnul Chindiei, într-un articol intitulat sugestiv Dărâmarea bisericii Vărzaru: „La o margine a orașului, se ridica de pe vremuri o biserică…ruinată de demult și părăsită… Deoarece venerabila ruină era la marginea orașului, populațiunea locală creștină, geloasă de strălucitele tradiții naționale, cu aceeași evlavie cu care străbunii aduceau odinioară prinosuri în sfântul locaș, își ducea și ea acum gunoaiele și murdăriile…Duce fiecine ce poate. Dumnezeu nu ține la scumpetea darului, ci la osârdia cu care i-l aducem: prețul darului stă afară din acesta, anume în fundul inimii aducătorului! De sub bolțile de sub cari, odinioară, pe vremea vitejilor străbuni ieșeau în valuri mirosul de smirnă și de tămâie, ieșea acuma, prin ușile și ferestrele vraiște, alt cu totul fel de valuri…O, timpuri! O, mirosuri! Între zidurile ei, pe cari d-abia se mai zăreau stinse chipuri de sfinți și de drept credincioși ctitori; pe pardoseala ei, sub care zăceau osăminte de viteji jupani și strălucite jupanițe, se prăseau acuma, pe mormane de putrejuni dospite-n umbră, tot soiul de muște și fel de fel de gângănii infecte; de acolo, ieșeau la soare, să roiască de jur împrejur, într-o dogoare pestilențială, la o distanță mai largă de câtă ar fi-ncăput altădată mulțimea norodului la un mare praznic domnesc”.

Așa cum reiese din documentele studiate de noi și aflate în custodia Serviciului Județean al Arhivelor Naționale Dâmbovița, situația Bisericii Vărzaru la începutul secolului al XX-lea, a reprezentat o problemă deosebit de importantă și de impact național. Astfel, primarul orașului Târgoviște, domnul Grigore Cair (aflat la al doilea mandat, între 2 august 1899 și 23 februarie 1901), era informat prin adresa 4768 din 7 februarie 1900, de către Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice, că „veți binevoi dar, domnule primar, a opri lucrările de dărâmarea bisericii Vărzaru, până ce va aviza Comisiunea Monumentelor Istorice”. În plus, Serviciul Tehnic al orașului Târgoviște, prin adresa nr. 36/17 februarie 1900, aducea la cunoștința primarului, faptul că „…s-a oprit dărâmarea ruinelor acelei biserici, care se făcea de către Constantin Pietrăreanu, cel ce ne-a afirmat că la îndemnul mai multor orășeni, de prin prejurul acelor ruine, care văzând că amenință să cadă în stradă, a făcut o cerere la Primărie, ca să i se încredințeze dărâmarea ruinelor, și că fără a aștepta vreo autorizație, a și început a dărâma de câteva zile”.

Prin adresa 1097/3 aprilie 1900, înaintată de Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice către Grigore Cair, primarul orașului Târgoviște, se preciza că Ministerul Cultelor, înainte de a lua vreo decizie, a delegat pe arhitectul N. Gabrielescu, membru în Comisia Monumentelor Istorice, să se deplaseze la fața locului și să viziteze ruinele, pentru a putea realiza un raport bine documentat privind Biserica Vărzaru.
Cu toate acestea, se pare că biserica era dărâmată treptat, așa cum reiese din adresa 1838/24 mai 1900, expediată Primarului orașului Târgoviște, de către Ministerul Cultelor: „Actualmente suntem informați că ați dărâmat acea biserică și pentru aceasta vă rugăm a ne da grabnic informațiuni asupra motivelor ce v-au determinat de a dărâma biserica”. Confruntați cu această nouă situație, Ministerul Cultelor a înaintat primarului Grigore Cair, o nouă adresă cu nr. 5837/21 decembrie 1900, prin care făcea cunoscut că „Ministerul autorizează comuna să ia materialul rezultat din partea dărâmată și aceasta sub supravegherea Revizorului Școlar spre a observa dacă nu se găsesc vreo cărămidă cu inscripțiuni sau orice alt obiect însemnat, și apoi după curățirea gunoaielor, veți binevoi a înștiința Ministerul spre a trimite în localitate pe domnul arhitect Gabrielescu, spre a vizita restul monumentului și în urma raportului domniei sale ne vom da avizul dacă se poate dărâma restul din acea biserică”.

Cu problema ruinelor Bisericii Vărzaru s-a confruntat și Ion I. Stematiu, primarul orașului Târgoviște în cel de-al doilea mandat la conducerea urbei între 13 ianuarie 1904 și 12 ianuarie 1905.
Astfel, printr-o adresă înaintată de Ministerul Culturii și Instrucțiunii Publice nr. 2712 din 21 februarie 1904 către Primăria orașului Târgoviște, se solicita administrației locale „să se ia de urgență măsuri pentru dărâmarea zidului ce a mai rămas din Biserica Vărzaru din cauză că o amenință căderea fiind veche și ruinată”. Dând curs adresei înaintate, Consiliul Comunal a luat în discuție la 27 februarie 1904 problema Bisericii Vărzaru, și a hotărât înființarea unei comisii care să hotărască măsurile care se impuneau, aceasta fiind constituită din: Alexandru Constantinescu, ajutorul de primar, Petrache Calciu, consilier și D. Athanasescu, locțiitor al șefului Serviciului Tehnic. Principala sarcină a comisiei întrunită la 6 aprilie 1904, a fost aceea de a stabili cât costa „dărâmarea zidurilor” ( zomolul a fost calculat la 759 m³, iar pentru transport și descărcat s-a stabilit suma de 60 de bani/m³).
În plus, pentru soluționarea cât mai urgentă a problemei, comisia a recomandat ca cei care urmau să dărâme zidul Bisericii Vărzaru, să poată lua și cărămida, fără să mai plătească ceva, iar zomolul strâns să fie transportat pe străzile din apropiere, Vărzaru, Bărăției, Matei Basarab, Piscului și Crețulescu.

Un lucru atrage atenția în mod deosebit, faptul că un întreprinzător local Gheorghe Niculescu Ciufu, prin adresa 1932/11 mai 1905 înaintată Primarului orașului Târgoviște, oferea suma de 25 de lei pentru șase bucăți din piatră din zidul Bisericii Vărzaru, fără a se preciza importanța acestora sau de unde proveneau cu exactitate. Însă, primarul orașului Ion I. Stematiu, deși se afla sub incidența hotărârii luate de către Ministerul Culturii și Instrucțiunii Publice privind dărâmarea Bisericii Vărzaru, totuși nu și-a exprimat imediat acordul privind achiziționarea celor șase bucăți din piatră, precizând că ar trebui să fie luat „avizul inginerului”, care considera că fiecare bucată „s-ar putea vinde cu lei 30”.

În locul a ceea ce a rămas după dărâmarea bisericii Vărzaru, „pentru cauze de salubritate publică”, ca urmare a solicitării primăriei orașului Târgoviște, a rămas o movilă gigantică de moloz și cărămizi sparte, între care a fost descoperită o cărămidă ruptă în două, având o inscripție, scrisă în română și slavonă, din care se desprinde ideea că biserica Vărzaru a fost ctitorită în vremea lui Matei Basarab: „… mai bun Domnu decât Mateiu vodă n-au fostu nici un domnu…” (Text autentic săpat pe o cărămidă aflată astăzi în cadrul Muzeului Național de Antichități din București – Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” al Academiei Române).
În plus, trimisul Ministerului Cultelor avea să mai descifreze ceva din însemnările scrijelite și păstrate sub patina timpului: „Inscripția a fost făcută cu un vârf de fier, un cui, pe cărămida crudă și apoi au pus-o la cuptor. Inscripția arată că biserica Vărzaru fusese clădită chiar pe vremea lui Matei Basarab și maistru fusese unul Dima. Domnul Gabrielescu observă că tot Dima îl chema și pe artistul care a zidit baia turcească din Iași a lui Vasile Lupu. Poate să fie același: în Târgoviște sunt două biserici, Stelea și Sf. Constantin, zidite de domnul Moldovei, desigur pe când era în bune relațiuni cu domnul Munteniei”.

Foarte interesantă este descrierea făcută cu privire la ctitorirea Bisericii Vărzaru din Târgoviște de către armașul Radu Vărzaru, mai ales a modului în care a fost inscripționat mesajul pe o parte din zidăria bisericii, care s-a păstrat și astăzi: „Biserica fusese zidită pe o latură a ogrăzii, din dorința de pohfală a armașului Radu Vărzaru…ca să încredințeze toată obștea de înalta sa pioșenie – pentru care, el fiu de grădinar, înțelegea chiar să-și jertfească parte din avere – poftise la zaiafet toată lumea din Târgoviște, în frunte cu Domnul și cu preafericitul Mitropolit al Ungrovlahiei, de pe atunci, chiar Ștefan. Știind că bătrânului cap încoronat îi place să i se spună că faptele sale și meritele sale vor dăinui peste veacuri, nu șovăi ca în zidăria temeliei să prindă câteva cărămizi pe care puse să fie scrijelite cuvinte de laudă de acest fel…<Am pus să fie încrustate aceste cuvinte aici, ca măreția numelui Măriei Tale să dăinuie cel puțin atâta vreme cât va dăinui acest lăcaș de închinăciune! Desigur, că nu cuvintele mele sărăcăcioase vor păstra faima Înălțimii Voastre, ci însăși cele făptuite în lunga și strălucita voastră domnie. Vorbele mele, în schimb, au menirea de a arăta viitorimii că noi înșine, cei de acum, ne-am bucurat de nemăsurate binefaceri revărsate asupră-ne în acest răstimp și am iubit pe făptuitorul lor, căci ne-am dat seama de măreția sa! > Vtori logofătul Udriște Năsturel, cumnatul măritului principe, scoborî în șanțul care înconjura temelia de zid abia ajunsă puțin deasupra feței de pământ a ogrăzii și, aplecându-se cu obidă buchisi scriitura cu glas ridicat, ca să fie auzit de toți”.

Dărâmarea bisericii Vărzaru, de Ion Luca Caragiale, 1900

Atenția publică urmărește cu încordare atâtea ș-atâtea împrejurări de înaltă ordine politică și socială, interioare și internaționale – criză finanțiară, război, expoziție universală, întrevederi de împărați, o nouă lege a pensiilor, un monopol asupra alcoolurilor șcl. – încât se pot întâmpla multe lucruri foarte interesante care să treacă absolut neluate-n seamă, mai ales dacă se-ntâmplă în vreun colț lăturalnic, mai la o parte de drumul cel mare.

E natural ca ochii publicului, ațintiți la Londra, Berlin, Paris, Viena, București, să nu bage de seamă și la ce se petrece p’în Târgoviște. Și cu toate astea, se petrec lucruri destul de interesante și la Târgoviște. Cer voie cititorului să-i distrag un moment atenția de la marile chestiuni interne și internaționale și să-i povestesc ce s-a petrecut acuma-n urmă în vechea capitală a lui Matei Basarab. La o margine a orașului, se ridica de pe vremuri o biserică, pe care lumea de acolo o numea biserica Vărzaru. Din ce pricină se numea astfel, nu putem ști, și nici nu e treaba noastră să știm; asta e treaba istoricilor noștri. Ceea ce putem spune cu siguranță este că dintr-o anume pricină nu s-a putut numi astfel, și adică din pricina hramului; căci biserica era pravoslavnică, iar nu gregoriană; prin urmare, după hram, nu se putea numi astfel, fiindcă noi pravoslavnicii nu prăznuim pe Sf. Agop Vărzaru.

Dar, în sfârșit…Biserica era ruinată de demult și părăsită. Deoarece venerabila ruină era la marginea orașului, populațiunea locală creștină, geloasă de strălucitele tradiții naționale, cu aceeași evlavie cu care străbunii aduceau odinioară prinosuri în sfântul locaș, își ducea și ea acum gunoaiele și murdăriile…Duce fiecine ce poate. Dumnezeu nu ține la scumpetea darului, ci la osârdia cu care i-l aducem: prețul darului stă afară din acesta, anume în fundul inimii aducătorului! De sub bolțile de sub cari, odinioară, pe vremea vitejilor străbuni ieșeau în valuri mirosul de smirnă și de tămâie, ieșea acuma, prin ușile și ferestrele vraiște, alt cu totul fel de valuri…O, timpuri! o, mirosuri!

Venerabila ruină, mai ales pe căldurile cele mari, devenea o groaznică amenințare pentru vechea capitală a lui Matei Basarab. Între zidurile ei, pe cari d-abia se mai zăreau stinse chipuri de sfinți și de drept credincioși ctitori; pe pardoseala ei, sub care zăceau osăminte de viteji jupani și strălucite jupanițe, se prăseau acuma, pe mormane de putrejuni dospite-n umbră, tot soiul de muște și fel de fel de gângănii infecte; de acolo, ieșeau la soare, să roiască de jur împrejur, într-o dogoare pestilențială, la o distanță mai largă de câtă ar fi-ncăput altădată mulțimea norodului la un mare praznic domnesc.

Primăria celebrei urbi istorice, voind să cinstească cu sfințenie regulamentele de salubritate publică, fără să indispuie pe alegători, cari țineau să nu fie deranjați în practica tradiției lor de a aduce prinosuri sfântului locaș, s-a pus pe gânduri: ce e de făcut cu biserica Vărzaru?…

După multe și mature dezbateri în consiliul comunal, primarul a înaintat ministerului o adresă, prin care cerea autorizație să dărâme biserica pentru cauză de salubritate publică. În alți termeni decât noi, firește, dar cu aceeași convingere, primarul arăta că bătrâna ruină, după afirmările oamenilor științei, poate deveni la un moment dat un izvor de mari primejdii, o calamitate, pentru populațiunea târgovișteană. Domnul primar termina, rugând cu profund respect pe onor minister să-i răspundă de urgență, până nu-nviază muștele albastre. Destul de urgent, peste vreo patru-cinci luni, ministerul răspunde primarului că nu poate acorda autorizația cerută până când, conform legii, comisia monumentelor istorice nu va merge la fața locului și nu va face un raport asupra stării și importanței acelei biserici ruinate. În adevăr, iarăși urgent, un membru al comisiei primește ordin să meargă la fața locului și să constate dacă, din punctul de vedere al legii pentru conservarea monumentelor istorice, este admisibilă cererea primarului.

Însărcinatul ministerului caută o zi-ntreagă și nu găsește monumentul. Merge la primărie și-ntreabă:

– Mă rog, unde e biserica Vărzaru?

– Unde a fost…, vreți să ziceți.

– ?…

– A! am dărâmat-o!

Și de la primărie, îl conduc pe domnul comisar al monumentelor la locul unde se poate convinge singur că biserica Vărzaru a fost. În locul ruinei, o movilă gigantică de moloz și de cărămizi sparte.

– Bine, domnilor, pentru Dumnezeu și pentru memoria lui Matei Basarab! ce-ați făcut? cum v-a venit să dărâmați?

– Nu se mai putea, domnule! începeau căldurile și-nvia musca!

Solid clădeau bătrânii! Iată ce am aflat de la comisarul însuși, amicul meu, domnul Gabrielescu, arhitectul, care e dezolat de această împrejurare. Dărâmarea a fost dată pe seama unui întreprinzător s-o facă în schimbul materialului ce ar putea scoate de acolo. Zidăria însă era foarte solidă; a trebuit multă muncă pentru a o distruge. Tencuiala fiind fiartă de pe vremuri cu cărămida, cărămizile se spărgeau mai des decât tencuiala, încât întreprinzătorul, văzând că n-are să se poată alege cu nimic, a părăsit lucrarea și astfel au mai rămas câteva părți neatinse, îngropate sub movila de dărâmături. Printre acestea, domnul Gabrielescu a găsit o cărămidă spartă în două cu o inscripție parte slovenește, parte românește. Inscripția a fost făcută cu un vârf de fier, un cui, pe cărămida crudă și apoi au pus-o la cuptor. Inscripția arată că biserica Vărzaru fusese clădită chiar pe vremea lui Matei Basarab și maistru fusese unul Dima. Domnul Gabrielescu observă că tot Dima îl chema și pe artistul care a zidit baia turcească din Iași a lui Vasile Lupu. Poate să fie același: în Târgoviște sunt două biserici, Stelea și Sf. Constantin, zidite de domnul Moldovei, desigur pe când era în bune relațiuni cu domnul Munteniei.

Am întâlnit alaltăieri pe domnul arhitect Gabrielescu; era revoltat de fapta d-lui primar. D-sa va înainta ministerului un raport energic, în care va cere să se pilduiască numaidecât fapta acelui părinte denaturat al vechii capitale. Raportul va conchide la darea-n judecată a primarului pentru:

a i se aplica art. 352 și 353 din codul penal, privitoare la dărâmări prin samavolnicie; și
a se osândi la punerea lucrului dărâmat în starea dinaintea dărâmării.

– Domnule, i-am zis eu, pretențiile d-tale sunt absurde, fiindcă:

legea prevede reaua-voință, adică intenția de a face rău, prin urmare priceperea gravității faptului, și aci se vede lămurit că priceperea a fost nulă; și
mulți, chiar dintre d-voastră arhitecții restauratori de monumente istorice, nu se vor găsi să știe clădi la loc aceea ce, și mai ales cum, a clădit maisterul Dima.

Astfel, din cauză de salubritate publică pe de o parte, iar, pe de alta, pentru a nu contraria sentimentele de evlavie ale alegătorilor târgovișteni, deprinși să aducă prinosuri din inimă la vechea biserică Vărzaru, primarul local, – în loc să îngrijească a se curăța venerabila ruină și a o îngrădi, iar apoi a pune strajă cu strașnică poruncă să rupă urechile oricărui cetățean, aibă și zece voturi la colegiul întâi, când l-a prinde că mai aduce prinosuri – primarul local, doritor de binele public, n-a mai avut răbdare să aștepte decizia comisiei și, scurt! a suprimat monumentul istoric.

Unde? unde să-și mai verse evlavia cetățenii târgovișteni?

Gion, istoricul capitalelor noastre! ce o să zică amicul meu Gion, când îi voi spune fapta primarului de Târgoviște? când îi voi zice:

– Gion, sais-tu, mon vieux coco, que Varzaro vient d’êtr’rasé?

– Pas possib’! o să-mi răspundă el.

– Ma pa’o’ d-honneu’! o să-i zic eu.

– Et par quel raseur? nom d’un Bassaraba! o să întrebe el.

– Par le maire de la bonne vieille capitale des Bassarabas mêmes! o să răspunz eu.

– Allons donc! c’est bizarre autant qu’étrange!…o să zică dânsul.

-Gion! știi tu, vechiul meu prieten, că Vărzaru e dărâmat până în temelii?

-Nu se poate!

-Pe onoare!

-Și de cine? Pe numele unui Basarab!