Nicolae Iorga, analizându-i domnia cu generoasa sa judecată și profundă analiză în plan istoric, a afirmat că: ,,Ridicarea în scaun a Brâncoveanului a fost în gândul acelora care l-au voit și l-au susținut, ….l-a proclamat țara și cu oștenii”, urmând…,,o adevărată unanimitate națională, răsărită spontan și manifestată prin zgomotoase aclamații”.1
Brâncoveanu a ajuns domnul Țării Românești într-o vreme când conflictul dintre cele două imperii, Habsburgic și cel Otoman, era în plină desfășurare. În acel moment, Transilvania, sora românească de peste munți, era sub tutela administrației austriece. Adaug precizarea că anul 1683, cel al eșecului armatelor turcești în fața Vienei, a reprezentat un moment de cotitură în istoria universală și schimbarea raportului de forțe din zona Europei sud-estice. Ofensiva austriacă viza însă și zona strategică a Munteniei, Despre acest lucru, cronicarul Ion Neculce consemna, cu o logică demnă de un cărturar militar, din cealaltă țară românească, Moldova: ,,Opinteau nemții să ajungă Dunărea hotar”.
Conflictul austriecilor cu turcii, dus peste trei secole, s-a repercutat și asupra celor trei Țări Românești. Pentru stoparea influenței austriecilor, Brâncoveanu a primit ,,diverse porunci” de la turci, pentru a organiza apărarea țării în imediata vecinătate a Carpaților Meridionali, ,,…pentru paza țării către nemți”. Simțind momentul favorabil, domnul muntean a condus aplicarea măsurilor din tabăra de la Târgoviște, trecând imediat la refacerea Curții Domnești, fortificând continuu întărirea orașului și apărarea frontierei de nord din acel loc.
Multiplele contacte diplomatice, politice și militare inițiate de Brâncoveanu s-au interferat și cu Petru cel Mare, țarul Rusiei (1682-1725), contemporan cu domnul român Majoritatea istoricilor surprind faptul că aceste demersuri orientate către Rusia, s-au amplificat după pacea de la Karlowiz, 14/26 ianuarie 1699, în urma căreia Țara Românească putea obține un statut inernațional avantajos.
În acest context complex, au loc o serie de evenimente care aveau să se finalizeze cu Bătălia de la Zărnești (Transilvania) din august 1690. Primul a fost acela că la scurt timp de la urcarea pe tron a domnului muntean, în iarna anului 1689, trupele austriece au atacat Țara Românească, sub comanda generalului Donat Heissler, ocupând Bucureștiul, prădând cu cruzime țara , ,,…risipesc și strică tot, dezbraca oamenii unde găsea și multe răutăți făcea”,2 În fața acestui moment delicat, Brâncoveanu a încercat negocieri cu austriecii pentru părăsirea țării de către aceștia, eșuate însă. Concentrând o parte din oastea țării în zona Prahovei, a apelat la sprijinul turcilor și al tătarilor, cu ajutorul cărora, în ianuarie 1690, i-a alungat peste munți. Al doilea eveniment a fost acela că, profitând de conflictele de pe teritoriul Transilvaniei și în urma morții principelui Mihai Apafi (13 aprilie 1690), Brâncoveanu a intervenit cu un corp de oaste în ajutorul conducătorului rebelilor curuți, Imre Thokoly, sperând să îndepărteze trupele austriece, care susțineau pretenția la domnia munteană a marelui aga Constantin Bălăceanu. Toate aceste situații complexe aveau să se încheie cu ,,lupta de la Zărnești”, cum este denumită de istoriografia militară românească actuală. În acest scop Brâncoveanu și-a concentrat oastea, la începutul lunii august 1690, în tabăra de la Potlogi, localitate dâmbovițeană care avea să se bucure de mare atenție din partea domnului, atât în plan militar cât și religios- zona permitea condiții propice pentru concentrarea detașamentelor de ostași, în vederea instruirii și pregătirii pentru luptă, asigurarea sprijinului logistic, o rapidă comunicare informațională între București și Târgoviște. În completare, Poarta, simțindu-se răspunzătoare și având interese militare strategice, l-a susținut pe Brâncoveanu cu corpuri de oaste turcești și tătare.
După deplasarea pe coloane de marș, pe itinerarul principal Potlogi-Târgoviște- Valea Dâmboviței, înaintând prin localitățile Cetățeni-Muscel, pe lângă ,,Cetatea Negrului Vodă” , Stoenești, Dragoslavele, au trecut Carpații pe poteci de munte, bine știute de localnici, realizând o surprindere aproape totală a trupelor austriece, care se găseau dispuse în poziții de apărare între localitățile Zărnești și Tohanu.3
Ziua de 10/21 august, ziua bătăliei, avea să convingă vecinii din cele trei zone apropiate, occidentală, sudică și nord-estică, de faptul că Brâncoveanu era nu numai un diplomat de prestigiu, cu faima ultimului voievod al Renașterii românești, ci și un bun strateg militar.
Brâncoveanu, conducătorul forțelor aliate (muntene, turcești, tătărăști și trupe de curuți) și-a dispus trupele în fața localității Zărnești, între râul Bârsa și Dealul Muscelului, cu forțele muntene în centrul dispozitivului de atac, având în stânga trupele de curuți și în dreapta cele tătare și turcești.
Trecerea la atac s-a făcut în condițiile unei superiorități numerice evidente, trupele aliate ale lui Brâncoveanu având 15.000 de oșteni, față de cei 7.000 de oșteni (austrieci, unguri și secui) conduși de Heissler. Trupele muntene, dând lovitura principală în centrul dispozitivului de luptă, au contribuit decisiv la obținerea victoriei. După depășirea aliniamentului de apărare inamic, domnitorul a ordonat o manevră interesantă, scurtă, de întoarcere, surprinzând forțele inamice aflate în adâncime. Oștile Brâncoveanului obținuseră victoria.
Merită analizate și evidențiate câteva elemente: în primul rând s-a realizat o surprindere totală, în urma unei deplasări de forțe, în ascuns, în zone montane, greu accesibile, în al doilea rând, se justifică surprinderea realizată prin faptul că trecându-se la ofensivă într-un timp scurt, inamicul n-a reușit să-și folosească artileria, categorie de arme la care aveau superioritate, austriecii reușind să tragă doar o salvă de muschete. Pierderile austriecilor au fost foarte mari, printre prizonieri aflându-se și generalul Heissler.
Brâncoveanu și-a realizat și obiectivul personal, pretendentul la domnia Muneniei, aga Bălăceanu fiind ucis.
Trupele victorioase au trecut la urmărirea celor inamice, au parcurs localitățile transilvane Săcele, Prejmer, Feldioara, Șelimbăr, Cristian, Ocna Sibiului, Mediaș și Sighișoara.
După o perioadă de refacere, avându-se în vedere nevoia prezenței oștirii sale în Muntenia, Brâncoveanu le-a retras și le-a deplasat înapoi peste munte, de data asta pe Valea Teleajenului, prin localitățile Vălenii de Munte, Ploiești, către cele două localități strategice Târgoviște și București. Așa s-a sfârșit prima și singura bătălie de anvergură de sub domnia pașnicului domn român Brâncoveanu, cu dublu scop, realizat, tactic și politic (cuprinzând și eliminarea amintitului pretendent la tronul țării, ajutat de austrieci).
Obiectivul major, pentru forțele aliate, a fost îndeplinit, înfăptuindu-se și înscăunarea lui Thokoly ca principe al Transilvaniei cu un ceremonial fastuos, la care a participat și artizanul victoriei de la Zărnești.
Pentru Brâncoveanu, lucrul cel mai însemnat fusese însă menținerea autonomiei Țării Românești, refuzând într-o manieră diplomatică abilă o cooperare militară activă și permanentă cu turcii în diferite zone de interes otoman. S-a reușit totodată să fie evitată acceptarea schimbării dominației otomane cu cea austriacă, cel puțin pentru moment Brâncoveanu fiind un maestru al politicii de echilibru.
Revenind la lupa de la Zărnești, forțând un pic nota, putem spune că acțiunea militară condusă de domnul muntean în Transilvania, contribuind într-o apreciabilă măsură la modificarea raportului de forțe în teatrul de război sud-est european, permițându-se turcilor să ocupe zone strategice din vecinătatea Țării Românești, inclusiv insula Ada Kaleh. În urma acestui fapt, cronicile turcești au triumfat cu informația că ,,toată Dunărea a intrat sub stăpânire islamică”. Îndrăznesc să afirm că, probabil, rafturile imensei biblioteci domnești de la Hurezi, în care se găseau comori ale tipăriturilor vremii, cuprindeau și tratate de istorie militară studiate de vizionarul domn.
Deși Brâncoveanu n-a fost un domn războinic, precum înaintașii săi, sabia minții sale ascuțite fiind folosită mai mult în diplomație, ironia sorții făcând ca sfârșitul său să fie determinat tocmai de eternul conflict turco-austriac. Situația lui s-a complicat atunci când nu s-a implicat în campania din 1711, așa cum doreau turcii, sultanul pregătindu-i crunta răzbunare.
Neiertându-i Brâncoveanului faptul că la data de 30 ianuarie 1695, imperialii austrieci îi acordaseră titlul de ,,Principe al Sfântului Imperiu” , la care s-au adăugat uneltirile unor boieri munteni și moldoveni și teama că ,,adunase multe bogății și arme pentru a se opune și pregăti o răscoală așteptând ca să-și arate dorința de a domni în chip absolut independent”, cum spunea cronicarul turc Mehmet Rașid, turcii i-au hotărât și înfăptuit martiriul, cu o cruzime greu de imaginat, în august 1714.
În final, încercând într-un spațiu restrâns, să prezint meritele conducătorului Țării Românești pentru o perioadă de 25 de ani, afirm că acesta a fost și un bun vizionar în plan politic și militar european. Dar cel mai important element care trebuie evidențiat și dezvoltat, este că Brâncoveanu a sesizat că și zona românească găsise momentul prielnic de trecere spre lumea modernă, cu tendințe de occidentalizare. Acest Domn martir al credinței creștin-ortodoxe, a încercat să spargă conservatorismul epocii sale și să acceadă spre valorile europene.
NOTE
1. Arhiepiscopia Târgoviștei-Iubitor de cultură, protector al Bisericii și martir al credinței ortodoxe, Sfântul Martir
Constantin Brâncoveanu, 2013, p.10-11
2. Radu Gfreceanu-Începutul vieții luminatului și prea creștinului domnului Țrii Românești- Constantin Brâncoveanu-
Basarab Voievod, Cronica Munteniei, București, vol.II, p.68
3. Istoria militară a poporului român, vol.III, București, 1987, p.402-403.
Președintele Filialei ,,Cultul Eroilor” Dâmbovița
Col.(r)
Gheorghe ȘERBAN
