Despre asasinarea lui Tudor Vladimirescu în noaptea de 27 spre 28 mai 1821 la Târgoviște și locul unde se presupune că i-ar fi fost aruncat trupul, încă există semne de întrebare și puncte de vedere diferite.
Evenimentele s-au desfășurat cu repeziciune și coincide cu stabilirea lui Alexandru Ipsilanti la Târgoviște, după ce acesta fusese obligat să se retragă aici datorită atacurilor otomane și a părăsirii de către partizanii săi.
Aici, conducătorul Eteriei, a refăcut vechile fortificații ale orașului și a destupat șanțurile care înconjurau fosta capitală a Țării Românești. În plus, Ipsilanti a ordonat „dezvelirea Mitropoliei care era învelită cu plumb, pentru a fi confecționată muniția necesară. La sticlăriile din apropierea orașului s-au făcut ghiulele din sticlă”.
Trebuie amintit faptul că, în toate proclamațiile lansate în timpul mișcărilor revoluționare din anul 1821, Tudor Vladimirescu insistase că nu s-a ridicat împotiva Imperiului Otoman.
Astfel, pe când se fortifica la Cotroceni, liderul pandurilor a primit de la pașa de Giurgiu „o scrisoare particulară, cu asigurarea că sultanul e dispus a dezrădăcina abuzurile din Țara Românească și a lua în seamă dreptele sale cereri”. În același timp, trimisul pașei comunicase în secret, lui Tudor „că turcii nădăjduiesc în credința și cooperarea lui pentru alungarea lui Ipsilanti din Țara Românească”. Dacă-i ajută în acest scop cu credință, „sultanul îl va face chiar domn peste Principat”. Odată interceptată depeșa de către eteriști, lucrurile au degenerat spre pierzania lui Tudor.
Revelatorie asupra situației este o întâmplare petrecută înainte de așezarea în tabăra de la Golești, când Tudor a cerut căpitanilor oștirii făgăduiala că vor răspunde cu viața lor pentru fărădelegile ce se vor produce în companiile lor.
Toți căpitanii au dat promisiunea cerută, în afară de patru. Ei au răspuns că Tudor n-are nevoie de înscrisul lor, deoarece îi omoară în toate clipele fără niciun înscris.
La aceasta, „Tudor a tăcut și, pornind de acolo s-a apropiat de satul Golești” unde s-a răzbunat crunt. Totuși, trei dintre căpitani au scăpat: doi au fugit și unul a fost cruțat la insistențele pandurilor, iar Ioan Urdăreanu a fost însă spânzurat. Profitând de acest fapt, eteristul Hagi Prodan a obținut de la căpitanii lui Tudor un înscris în care aceștia declarau că nu-l mai doresc pe Tudor drept lider.
A doua zi, pe 21 mai 1821, ieșind în fața taberei, Tudor a fost imediat înconjurat de căpitanii săi, și parcă simțind ceva în neregulă, el a decis ca trupul lui Urdăreanu să fie dat jos și îngropat cu onoruri militare în biserică. În același timp, înainte de a se finalize ceremonia religioasă, au sosit eteriștii, care având scrisorile către turci în mână, l-au acuzat de trădare.
În condițiile în care, liderul pandurilor a declarat că va da socoteală pentru acțiunile sale doar în fața celui care este în drept să o facă, eteristul Iordache Olimpiotul i-a întrebat ulterior pe panduri dacă vor în continuare căpitan pe slugerul Tudor ori pe Macedonski sau Hagi Prodan: „Căpitanii și pandurii, proști și supărați pe nechibzuita asprime a lui Tudor, au început să strige toți într-o glăsuire: Ba pe gospodar Macedonski și pe gospodar Hagi Prodan! Iar pe slugerul Tudor nu-l mai voim! Atunci căpitan Iordache, intrând la Tudor, i-a cerut armele. Tudor, văzându-se părăsit chiar de ai săi, a dat armele”.
Prizonierul a fost dus la Pitești în casa lui Iancu Mavrodol, unde M. Cioranu a afirmat că l-a zărit într-o cameră pe Tudor șezând pe un pat, sub paza lui Ghencea, în timp ce Iordache se plimba prin cameră. De asemenea, Cioranu a concluzionat că Tudor a spus: „Și ce vreți de la un om pe care, după vicleniile ce ați urmat, ați întors chiar oștirea lui de l-au dat în mâinile voastre, voi, oameni fără căpătâi și cu totul străini de această țară? Gândiți-vă singuri printr-aceasta la ce căpătâi o să ieșiți? Vreți să mă omorâți? Eu nu mă tem de moarte. Eu am înfruntat moartea în mai multe rânduri. Mai înainte de a ridica steagul spre a cere drepturile patriei mele m-am îmbrăcat în cămașa morții. Turcii sunt în țară, dar nu sunteți în stare și nu veți fi niciodată a vă bate cu dânșii cu ispravă”.
Cert este că, în ziua de 23 mai 1821 Tudor Vladimirescu a fost adus la Târgoviște și predat lui Alexandru Ipsilanti, după ce fusese judecat la Pitești în casa Mavrodolu, unde locuia Iordache Olimpiotul, pentru a-l determina pe Tudor să divulge unde păstra banii armatei de panduri. Fiind acuzat că vrea să fugă cu toți banii la Viena, în Imperiul Habsburgic, lui Tudor Vladimirescu i-a fost înscenat un proces în casa de lângă biserica Geartoglu din Târgoviște, de unde a fost luat și dus în grabă în chiliile de la Mitropolie.
Cât timp s-a aflat la Târgoviște, Tudor Vladimirescu s-a putut plimba liber în curtea Mitropoliei, „a intrat în biserică și a citit numele ctitorilor și povestea celor câteva personae din jur. Ajungând la Radu cel Mare, s-a interest la Mănăstirea Dealu, apoi a urcat în clopotniță pentru a o putea vedea și s-a interest de capul lui Mihai Viteazul. Seara s-au auzit focuri de pistol, iar dimineața s-a zvonit că Tudor a fost ucis”.
La comanda lui Ipsilanti, în plină noapte, Vasile Caravia l-a omorât pe Tudor din Vladimiri cu două focuri de armă, așa cum a relatat ulterior Pârvu Meșunescu, un martor ocular al evenimentelor din acea noapte desfășurate într-una din chiliile aflate în fundul curții.
Despre cum a fost omorât Tudor Vladimirescu, informații prețioase aflăm și dintr-o scrisoare datată 4 august 1872, adresată lui C. D. Aricescu (cel care a scris prima carte importantă despre Tudor Vladimirescu), de către Nicolae Popescu (1801-1876), fost grămătic şi confident al episcopului de Argeş, Ilarion Gheorghiadis (Vlădica Ilarion) şi prim sfătuitor al lui Tudor Vladimirescu: „…pe Tudor, din porunca lui Ipsilantu, l-au scos noapte(a) căpitanul Vasile Caravia din Mitropolia Târgovişti (i), unde era arestat şi l-au dus, împreună cu alţi arnăuţi, pe iazul mori(i), unde, din porunca lui Caravia, arnauţi(i) au înfipt suliţele în spatile lui Tudor, care au căzut în brânci zicând acele cuvinte: Hoţilor şi tâlharilor, dacă sunteţi oameni vrednici, duceţi-vă şi vă bateţi cu turci(i) şi-i scoateţi din ţară, dar nu cu mine un om desarmat. Şi să ştiţi că trupurile voastre o să le mânânce câini(i), Ţări(i) Româneşti şi păsările prin munţi. Dupe aceea Tudor a murit. Iar ei i-au aruncat trupul în puţul de lângă acest iaz care trecea pe lângă grădina lui Geartoglu”.
De aici, apar controversele legate de locul unde i-ar fi fost aruncat trupul: după unii istorici, ar fi fost aruncat într-un puț de lângă grădina casei aflată în apropierea bisericii Geartoglu, după alții, într-o fântână care s-ar fi aflat în apropierea Bisericii Oborului (Izvorul Tămăduirii), iar după spusele martorului ocular Pârvu Meșunescu, corpul lui Tudor ar fi fost aruncat într-una din umblătorile de la Mitropolie.
Însumate, majoritatea informațiilor legate de asasinarea lui Tudor Vladimirescu converg către Mitropolia din Târgoviște, însă, fără nicio justificare, asasinii au strămutat locul asasinatului în afara orașului.
Surse:
– C. D. Aricescu, Acte Justificative la Istoria Revoluțiunii Române de la 1821, Editura Typographiei Române G. Chitiu și I. Theodorian, Craiova, 1874;
– Mihai Cioranu, Revoluția lui Tudor Vladimirescu, ediția I, Tipografia C.A. Rosetti, București, 1859;
– Gheorghe Posa, Omorârea lui Tudor Vladimirescu după mărturia unui contemporan, în Curentul, 21 februarie 1944;
– Mircea T. Georgescu, Târgoviștea în desfășurarea evenimentelor de la 1821, în Acta Valachica, Târgoviște, 1972;
– Radu Gioglovan, Unde a fost ucis Tudor Vladimirescu, în Acta Valachica, Târgoviște, 1972;
– Dumitru Bălașa, Revoluţia din 1821 reflectată în însemnările micilor cronicari, aflate pe filele unor vechi cărţi, în „Mitropolia Olteniei”, XXXIII, 1981;
– A. Florescu, Despre Tudor Vladimirescu. Opinii autentice consemnate pe file de cărţi vechi, în „Mitropolia Olteniei”, XLII, 1990;
– Dan Berindei, Revoluția Română din 1821, Editura Academiei Române, București, 1991;
-Bogdan Bădițoiu, Un document original din timpul Revoluţiei conduse de Tudor Vladimirescu, „Revista arhivelor”, LII, nr. 2, București, 1997.
Prof.dr. Cornel Mărculescu
