După elaborarea Legii din 6 decembrie 1864, în epoca marilor reforme din timpul lui Alexandru Ioan Cuza, în cuprinsul căreia se regăseau și paragrafele 25 şi 28, conform cărora se înscriau în tabloul avocaţilor stagiari sau definitivi, persoane fără studii de specialitate, dar care trebuiau să aibă o practică anterioară în domeniu şi acestora trebuia să li se verifice cunoştinţele, lege completată și adăugită prin Decretul din 29 decembrie 1864, prin care era legiferat statutul avocatului din România, spre sfârșitul secolului al XIX-lea a existat la Târgoviște o Școală de Avocati neconvenţională care emitea diplome pentru cei care doreau să urmeze această nobilă profesie. Astfel, este de notorietate faptul că au obținut aceste diplome o serie de personalități naționale, legate sufletește de orașul Târgoviște, cum ar fi: Alexandru Vlahuţă (1858-1919), Duiliu Zamfirescu (1858-1922), Ioan Alexandru Brătescu Voineşti (1868-1946) sau George Cair (1876-1924). Se pare că toți au urmat această şcoală care funcţiona sub auspiciile Baroului Dâmboviţa, considerat unul din cele mai vechi barouri înfiinţate sub imboldul epocii reformiste din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza.
Venind din Bârlad, unde terminase cursurile liceului, la București, în vara anului 1879, Alexandru Vlahuță a promovat examenul de bacalaureat, iar în toamna aceluiași an s-a înscris la Facultatea de Drept din București. Totuși, déjà la 6 octombrie 1897, Alexandru Vlahuță s-a înscris la un concurs pentru un post de institutor, publicat vacant, la Școala Primară nr. 1 din Târgoviște, așa cum reiese dintr-o scrisoare adresată către Nicolae Petrașcu (1859-1944, critic și istoric literar, memorialist și romancier, frate al pictorului Gheorghe Petrașcu), prietenul și colegul său de la Bârlad: „Rezultatul concursului nu s-a înaintat încă la Minister. Că am reușit sunt sigur. M-am săturat de București ca de mere acre. Mi-aș plăti inscripțiile la Drept și aș veni numai la examene. Într-un oraș mai mic înveți mai în răgaz. Aici nu-i chip. Toată ziua stau la bibliotecă (afară de orele când este închisă). Citesc mult, pricep puțin, și rețiu și mai puțin”. Iată cum descrie norocosul Alexandru Vlahuță începutul aventurii sale ca institutor în Târgoviște, după ce Nicolae Bruneanu, directorul Gimnaziului, într-un raport înaintat către Prefectura Dâmbovița, cea care avea în sarcina sa întreținerea și conducerea școlii, îl recomanda că posedă cunoștințele necesare de limba latină și română, pentru a suplini catedra rămasă vacantă prin transferarea lui Th. Zamfirescu, la Liceul Petru și Pavel din Ploiești: „Să-mi fi spus cineva, acum o săptămână, c-aș putea avea 300 lei pe lună…aș fi crezut că vrea să râdă de mine. De acum zic și eu c-am scăpat de nevoi…Astfel gândește eroul, în tren, spre Târgoviște”. Ajuns în fosta capitală a Cetății de Scaun, tânărul Alexandru Vlahuță este absolut magistral descris de către un foarte bun prieten, ca fiind „un băiat micuț și slăbuț, cu fața suptă, părul lung și negru ca pana corbului, pe care-l svârlea înapoi cu o scurtătură din cap , de câte ori se întâmpla să-i cadă pe frunte; mustața începuse să se înfiripeze deasupra gurii, iar caracteristicii lui ochi, veșnic umezi, negri și adânci, indicau cu prisos că cineva locuia înauntru…Pe cap purta, o pălărie neagră, moale, de pâslă, avea o cravată albă cu puchiței negri și fionic de mână, o jachetă neagră, iar pantalonii albăstrui în dungi se lărgeau dela genunchi în jos din ce în ce mai mult…”.
La scurt timp după ce a fost destituit din postul de profesor de la Gimnaziul Ienăchiță Văcărescu, autorul României pitorești a rămas în orașul Târgoviște fiind profesor și la Școala Divizionară de la Mănăstirea Dealu (între 10 octombrie 1882 – 6 octombrie 1883, unde l-a cunoscut pe tânărul ofițer Socec care a scris în jurnalul său despre Vlahuță, că „era un foarte talentat…care se exprima într-o limbă românească dulce și aleasă”), iar în același timp s-a înscris în Baroul de Dâmbovița, informație care apare în presa locală: „Alexandru Vlahuță, avocat, se însărcinează cu pledoaria afacerilor de orice natură, la toate instanțele judecătorești din țară”. De asemenea, în nr. 31 din 23 decembrie 1882, ziarul Armonia, într-o pagină a sa îl recomanda pe tânărul avocat Alexandru Vlahuță: „D-l Alexandru Vlahuția, fost profesor la gimnaziu, a îmbrățișat cariera de avocat. E de prisos a mai recomanda acest talentat tânăr. Cei care au asistat la prelegerile ținute de d-sa anii trecuți, s-au încredințat de verva și forța argumentării sale în chestiunile cele mai grele și controversate. D-l Vlahuția face onoare baroului nostru de avocați. Din parte-ne-i urăm reușită în noua sa carieră. Îl rugăm să caute a nu sprijini decât cauzele drepte. Vom avea fericirea de a-l auzi pledând, pentru prima oară înaintea curții cu jurați, sesiunea ianuarie, în procesul de calomnie prin presă, înaintat de d-l Nicu Drăghiceanu d-lui Gr. Bănescu”.
Așa cum reiese din spusele lui Alexandru Vlahuţă, el însuși posesor al unei diplome de avocat obținută la Târgoviște, fără a avea studii finalizate în domeniu, acesta a fost posesorul unei diplome de avocat eliberată de „fabrica de avocaţi” din orașul de la Chindie, care ar fi funcționat în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, într-una dintre casele avocatului N. G. Chirculescu (desemnat primul preşedinte al Baroului de Avocaţi Dâmboviţa, domiciliat în Târgoviște, pe Calea Domnească) din strada Rodnei, nr. 16, sau în fosta sucursală C.E.C. din strada Primăverii, nr. 9. Demn de amintit și subliniat, ar fi faptul că în orașul Târgoviște nu a existat sau funcționat vreo şcoală în sensul unui învăţământ organizat, dar, cu toate acestea, se practica eliberarea acelor cărţi de avocat necesare și recunoscute (diplome) ulterior de un anumit Consiliu de disciplină al avocaţilor din judeţul Dâmboviţa, toate aceste acte fiind aprobate și semnate de însuși N. G. Chirculescu, decanul Baroului de Avocați Dâmbovița. Destul de surprinzător pentru sfârșitul de secol XIX, totuși, Alexandru Vlahuță recunoștea că pentru a putea pleda ca și avocat, a „plătit şaizeci de franci în nacht şi şaizeci în chitanţă”, adică 120 de franci, în scopul obținerii mult râvnitei diplome de avocat, acest lucru fiind certificat prin înregistrarea sa ca avocat în cadrul Baroului de Dâmboviţa, chiar dacă nu urmase cursurile unei Facultăți de Drept sau Juridice (totuși, în 1879-1880, Vlahuță a urmat timp de un an cursurile Facultății de Drept din București, dar s-a retras din motive financiare). În plus, „această situaţie, a învestirii cu titlul de avocat a unor persoane ce nu îndeplineau condiţiile legii, era făcută de către Baroul de Dâmboviţa, în special de către decanul său din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, Nicolae G. Chirculescu”. Însuși marele scriitor Alexandru Vlahuță, sublinia acest lucru, că în Târgoviştea contemporană lui se eliberau cu uşurinţă aceste diplome de avocaţi „nu pe bază de studii, ci cu plată (…) astfel că, oricine putea ajunge la bara instanţelor de judecată”, exact cum procedase personajul său principal din schița Dincă C. Buleandră: „În Târgoviște era fabrică de evocați. Își cumpără o diplomă pe preț de doisprezece galbeni. (Autorul acestor rânduri posedă și el un asemenea document, pe care l-a plătit cu şaizeci de franci în nacht şi şaizeci în chitanţă)”. Cum era de așteptat, informații despre „Fabrica de Avocați de la Târgoviște”, erau publicate la 28 februarie 1882 în ziarul Armonia, care conchidea: „E cunoscută de întreaga țară faimoasa fabrică de avocați de la Târgoviște. O să avem ca avocați toată suflarea din țară”.
La 23 decembrie 1880, Alexandru Vlahuță a devenit avocat pledant, iar primul său proces în care este angajat a fost cel din 5 ianuarie 1883, de la Curtea cu juraţi din Târgovişte, proces câștigat de avocatul părții civile, tânărul Vlahuță pledând cu mult talent și argumentare aleasă. De amintit ar mai fi că biroul avocațial al lui alexandru Vlahuță se afla în apropierea Tribunalului din Târgoviște, mai exact în casele cucoanei Marița Serdăreasa (numele și-l căpătase datorită apartenenței sale la acea clasă a micii boierimi), unde avea un salon elegant cu vedere la stradă, și unde fusese chiriaș un alt „avocat” Duiliu Zamfirescu.
În paralel cu activitatea de la Târgoviște, Alexandru Vlahuță s-a străduit să-și dea toate examenele de la Facultatea de Drept, astfel încât, pentru examenele din 1882 și 1883 a trimis prin mandate poștal taxa de examen, prietenului său Gheorghe Bușilă, cu rugămintea de a-l înscrie și a-i păstra un loc mai către sfârșit, numai că la un examen din iunie 1882 nu s-a prezentat deoarece considera că nu este suficient de pregătit: „Pe noroc nu pot să mă prezint. Materia nu mi-e cunoscută. Am făcut-o odată toată. Dar…dar e rușinos pentru noi să nu ne simțim. Să cad…dar nu din neștiință”. Cu toate acestea, se pare că ulterior ar fi promovat, așa cum reiese din mărturiile lui Dumitru Samson, un prieten din Bârlad al lui Vlahuță: „Fiind cu serviciul în gara Târgoviște, în vara lui 1883, mă întâlneam des cu Alecu. El se ducea regulat, la două-trei săptămâni, la București, pentru cursurile de la Drept și pentru a prezenta lui Titu Maiorescu producțiile lui literare, despre care îmi spunea că i-a pus notă bună tata Titu”. Cert este că „avocatul de la Târgoviște”, și-a trecut primele trei serii de examene, din cele cinci obligatorii, la 1 iunie 1881, la 21 aprilie 1882 și la 1 aprilie 1883, obținând la toate calificative foarte bune. Că a urmat efectiv o Școală de avocați la Târgoviște poate nu vom ști niciodată cu exactitate, însă, un lucru este în totalitate veridic, acela că Alexandru Vlahuță s-a înscris la Facultatea de Drept din București, amănunt pe care îl regăsim prezentat atât în lucrarea lui N. Zaharia dedicată lui Alexandru Vlahuță și operei acestuia, în Începuturile culturale și literare ale lui Alexandru Vlahuță, scrisă de Ioan Negoescu, precum și în Monografia Liceului Ienăchiță Văcărescu, editată la împlinirea unui centenar de existență al gimnaziului din Târgoviște.
Despre așa zisa Școală de Avocați de la Târgoviște sub oblăduirea lui Nicolae Chirculescu, s-a dus vestea rapid la București, unde a creat o mare indinare în rândul avocaților de aici, prezentată pe larg în nr. din 10 noiembrie al ziarului Armonia: „Baroul din București are dreptate. Trebuia încă de mult să se ia dreptul veteranului nostru decan de amai hirotoni avocați. Câteva lire frecate și în câteva ore capeți ceea ce alți tineri câștigă după ani îndelungați pe bâncile școalelor și facultăților și după o trudă mai mult decât miserabilă. Ai fost scriitor în vreo judecătorie, tribunal, subprefectură? Ai fost sau ești birjar? Fii sigur că pentru câteva monede ești avocat. Să calci popesce cum zice Românul, și treaba merge strună. Și n-are dreptate Baroul din București să ridice vocea sa autorizată contra fabricii, sau mai bine zis contra povernei noastre de avocați? Este acesta un stimul pentru tinerii care se devotă studiului? Ca prin studiu să obțină acea diplomă ce la Târgoviște se capătă în câteva ore? Dreptul de a apăra procese să nu-l aibă decât licențiații și doctorii în drept. Este un drept numai al acelor bărbați, câștigat cu multe și mari sacrificii morale și materiale”.
Scurta aventură în domeniul avocăției datorată Fabricii de avocați de la Târgoviște, s-a terminat pentru Alexandru Vlahuță în 1884, el însuși recunoscând că nu i se potrivea statutul de avocat, că avea oroare de „tălălăiala avocaților, care pisează pe judecător și că în nicio împrejurare, eu nu am pledat prea mult, ci vorbeam cinci minute într-o chestiune căreia un coleg al meu i-ar fi consacrat pe puțin un ceas”.
Legat sufletește de orașul Târgoviște, pitorescul Vlahuță a închinat și dedicat câteva versuri unor persoane dragi, cum este cazul poeziei „Dormi în pace”, în memoria logodnicei Matilda Grecescu decedată în 1883, și a cărei piatră funerară se găsește în curtea Bisericii Sf. Vineri din cadrul Complexului Național Muzeal Curtea Domnească din Târgoviște. De asemenea, un epitaf al lui Alexandru Vlahuță îl regăsim și astăzi în Cimitirul Central din Târgoviște, încrustat pentru eternitate pe crucea Eleonorei Dumitrescu (născută Simulescu), soția prietenului său Vasile Dumitrescu „Frumușica” (primar al orașului Târgoviște în patru mandate: 1885-1888; 1894-1895; ian.-martie 1896; 1907-1908): „În pragul liniștei de veci / Lăsat-am visuri și dureri / Și-n straja zidurilor reci / S-a șters ființa mea de ieri”.
Însă, deosebit de importantă și totodată fabuloasă, pentru fosta Cetate de Scaun a Țării Românești, este descrierea pe care ne-a lăsat-o Alexandru Vlahuță în lucrarea-i genială, intitulată sugestiv „România Pitorească”. Astfel, pentru acuratețea detaliilor și implicit însemnătatea acestora, reproducem fragmentul intitulat sugestiv „Târgoviștea. Ruinele”: „Dormim noaptea la Podul-Dâmboviţii, un sat cuibărit în fundul unei văi adânci, închis din toate părţile, ca o căldare. Pe creasta zidului de stânci dinspre miazănoapte se văd rămăşiţele unui vechi castel. Nu se ştie al cui a fost. Bătrânii spun c-aşa l-au apucat. Mulţi au căutat comori pe sub ziduri, căci mereu se zărea noaptea jucând o pară albastră, acolo, la „Ruina Pustie”, cum îi zic ei. Ceva mai în jos, dincoace de ruinile cetăţii lui Negru-vodă, pe malul drept al Dâmboviţii, e satul Stoeneşti, unde s-a retras Mihai Viteazu, acum trei sute de ani aproape, să-şi odihnească mica lui oaste în urma strălucitei biruinţi de la Călugăreni.
De la Podul-Dâmboviţii o luăm spre răsărit, pe cărări de turme, peste muscele; prin codri de brad şi de fag suim din greu muntele Leaota, care se desface din culmea Bârsei şi se lasă-n podişuri trăgănate pănă-n măgurile de var şi de cărbune de la Şotânga. Mânem la o stână pe vârful Leaotii. A doua zi ne scoborâm în valea Ialomicioarei, şi pe la asfinţitul soarelui sosim la Târgoviştea. Oraşul e aşternut în limpeziş, pe malul drept al Ialomiţii. Un lung şir de coline, acoperite cu vii, îngrădesc zarea spre răsărit, iar în mijlocul acestor coline, pe vârful cel mai înalt, se vede ridicându-se falnică dintre copaci Mânăstirea Dealului; întreagă, strălucitoare, stă mândră în faţa oraşului, ca şi cum vremea ar fi adormit la pragul ei. Acolo, în tinda bisericei, într-o raclă de sticlă se păstrează capul lui Radu cel Mare, întemeietorul mânăstirei (acum patru sute de ani) şi capul lui Mihai Viteazu, pe-a cărui frunte a strălucit, în fulgerarea unei clipe de noroc, cea mai glorioasă coroană la care-a ţintit vreodată visul de mărire şi de dreptate al neamului românesc.
Aici, în Târgoviştea, şi-a aşezat Mircea-Vodă scaunul domniei cătră sfârşitul veacului al paisprezecelea, şi, fiind lunca deschisă şi fără apărare, a făcut şanţuri şi ziduri tari împrejurul cetăţii, şi 333 de ani a rămas aici capitala ţării. În vremea asta oraşul a fost adesea bântuit de oştile turceşti, şi cu toate nenorocirile cari l-au învăluit, a mers înainte, s-a râdicat şi s-a îmbogăţit mereu. Domni după domni l-au înfrumuseţat şi l-au dăruit cu mitropolie, cu biserici, cu tipografie; subt înţeleapta şi blânda stăpânire a lui Matei Basarab, mulţimea norodului ajunsese la 60.000 de suflete.
Ce viaţă, ce zarvă trebuie să fi fost odinioară pe uliţile acestea, astăzi aşa de liniştite, aproape triste! Aici bătea inima ţării, cu toate grijile şi bucuriile ei. Aici veneau negustorii din Veneţia, din Genova şi de la Ţarigrad. Ei aduceau în acest „Damasc al României” scule şi covoare scumpe, mătăsuri cusute cu fir de aur, haine şi podoabe pentru mitropoliţii şi gospodarii ţării, pentru domniţele şi bogatele jupânese de pe vremuri. Şi de-aici porneau, pe cele patru porţi ale cetăţii, chervanele-ncărcate cu lână, cu miere, cu sare şi cu zaherele, ce-mprăştiau vestea despre dărnicia şi-mbelşugarea pământului nostru pănă-n cele mai depărtate schele ale Europei.
Acum Târgoviştea e un oraş de amintiri. Zidurile cetăţii s-au năruit, şanţurile s-au astupat, pe unde se-ntindeau palatele şi edecurile Mitropoliei, astăzi e obor de vite, iar curţile domneşti, mândrele curţi de pe malul Ialomiţii, înlăuntrul cărora s-a urzit o parte aşa de însemnată din istoria patriei noastre, au rămas părăginite, — un morman de ruini înecate de bălării, bolţi surpate, grămezi de moloz sprijinind câteva ziduri afumate, în cari se văd ca nişte răni spărturile ferestrelor, lărgite de ploi. O singură odaie îşi mai păstreză cei patru păreţi lăturalnici: din mijlocul ei se-nalţă doi salcâmi. În toate părţile se-ntind desişuri mari de bozii şi de urzici, de jur împrejur pământul creşte, ca şi cum ar vrea să năpădească şi să înghită şi aceste biete rămăşiţi din ceea ce-a fost odată fala şi podoaba Târgoviştii. Ce păcat că nu ni s-a putut păstra măcar palatul acesta, ca o mărturie scumpă a vremilor trecute! Am fi venit aici din toate unghiurile ţării, am fi alergat aici, ca la o şcoală înălţătoare, să ascultăm şoapta zidurilor sfinte şi să trăim o parte vie din istoria neamului nostru. Am fi păşit cucernici prin sălile largi şi tăcute ale bătrânilor voievozi, ş-am fi putut zice: pe uşa asta a intrat marele Mircea când s-a întors biruitor de la Rovine, de la fereastra asta se uita cruntul Ţepeş peste oraşul lui domolit şi spălat de fărădelegi; în jilţul acesta a stat viteazul Mihai, pe când în mintea lui cutezătoare se împânzea un vis măreţ — o ţară întinsă, puternică şi glorioasă, toată suflarea românească subt un singur sceptru. Dar a bătut nemilos viforul vremii, mai aprig decât războaiele şi decât focul, ş-a pustiit mândrele curţi, ş-a surpat zidurile falnicului palat, în încăperile căruia n-a stat nici un domn fanariot. Numai biserica a rămas, cu sfinţii ei zgâriaţi de suliţile turcilor, şi înaltul turn al Chindiei, unde vegheau străjile şi unde bătea meterhaneaua când s-aşezau domnii la masă.
Doarme bătrâna Târgovişte, cetatea atâtor glorioase amintiri. Un moment de tresărire a avut pe la începutul veacului trecut, ş-a dat atuncea ţării trei poeţi însemnaţi, aproape în acelaşi timp: pe Eliade, pe Alexandrescu şi pe Cârlova. Dar la sunetele harfei lor pietrele nu s-au mai mişcat, să reînvie cetatea moartă, ca-n bunele vremuri de demult la cântecele lui Orfeu”.
Alexandru Vlahuță a decedat la 19 noiembrie 1919, iar ultima sa dorință a fost ca toate manuscrisele sale pe care nu a mai apucat să le publice să fie arse, deoarece acesta nu voia să lase posterității decât opere desăvârșite. A fost înmormântat la 21 noiembrie 1919 în Cimitirul Bellu din București, marele istoric Nicolae Iorga scriind despre dispariția lui Vlahuță în termeni deosebiți: „Când ai ținut, prietene, frate, cum îți plăcea să ne spui acum treizeci de ani și celor mai tineri dintre noi, când ai ținut ca orice curiozitate să fie departe de patul suferinței tale, orice iubire chiar să fie cruțată de a suferi împreună cu tine, când ai interzis zădărnicia pompelor și trufia goală a oficialității la ultimele îngrijiri ce puteam da ființei tale pământești, n-ai putut gândi să ne împiedici pe cei care nu te-am văzut de mult și care nu te vom mai vedea niciodată de a-ți spune un ultim cuvânt. Un ultim cuvânt ție, celui ce ai fost om cu noi, supus mizeriilor noastre pe care, viteaz ca un ostaș de rasă, din vremurile eroilor care-ți erau dragi și pe care-i cântai în cei din urmă ani ai vieții tale, le-ai biruit, senin, râzând de cine te putea răpune, dar învinge nu, și în ceasul când vântul morții rupe pânza steagului, dar vulturul suliței nu-l poate apleca”.
Surse:
-A. Vlahuță, Dormi în pace, în „Binele Public”, Anul VI, nr. 48, 28 ianuarie 1884;
-A. Vlahuță, România Pitorească, Librăria editoare Leon Alcalay, București, 1901;
-N. Zaharia, A. Vlahuță. Vieața și opera lui, Editura Librăriei SOCEC&Co, București, 1921;
-Alexandru Vlahuță, Din goana vieții, Schița Dincă C. Buleandră, Ediția a V-a, Editura Cartea Românească, București, 1927;
-Nicolae Iorga, Oameni care au fost, vol. I, Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, București, 1934
-Ioan Negoescu, Începuturile culturale și literare ale lui Alexandru Vlahuță, Tipografia „Ion Heliade Rădulescu”, Târgoviște, 1940;
-Valeriu Râpeanu, Vlahuță și epoca sa, Editura Tineretului, București, 1964;
-Garabet Ibrăileanu, Opera domnului Vlahuță. Scriitori și curente rezonante contemporane, vol. II, Editura Junimea, Iași, 1972;
–Monografie – Liceul Ienăchiță Văcărescu: La 100 ani de existență 1874-1974, Editura Casa Corpului Didactic Dâmbovița, Târgoviște, 1974;
-Ion Benone Petrescu, Alexandru Vlahuță, chiriaș la Coana Marița Serdăreasa, în „Târgoviștea în vitralii”, Editura Domino, Târgoviște, 2003;
-Constantin Drăghici, Alice Elena Stan, Diana Elena Diaconu, Colegiul Național Ienăchiță Văcărescu 1974-2004. Târgoviște, Editura LVS Crepuscul, 2005.
-Petruș Andrei, Alexandru Vlahuță, precursor al romanului românesc modern, în „Academia Bârlădeană”, Anul XXV, Nr. 3 (76), Trimestrul III, 2019;
Prof.dr. Cornel Mărculescu
