Numai mâine nu-i poimâine și vine Dragobetele, ce sărută fetele… Ziua în care, așa cum s-a constatat pe scara timpului, din moși strămoși, se însoțesc păsările și oamenii și se dă zvon, în cer și pe pământ, de sărbătoare, de veselie, Dragobetele, cap de primăvară…
Aș fi vrut să scriu despre dragoste, dar, cum sunt atât de mulți oameni dezamăgiți de alți oameni care dezamăgesc, încât în ei primăvara pare că nu mai poate să vină, m-am temut că scrisul meu să ajungă până la inimile lor n-ar putea…
Aș fi vrut, în făurarul acesta în care palpită promisiunea primăverii ce-i gata să se împlinească, să scriu despre cum ar trebui să deschidem ferestrele inimii către speranțe, dar m-am izbit de zidurile pe care ni le punem unii altora, de realitatea de piatră și de frig a lumii acesteia schimonosite, o caricatură a unui vis divin, încât nicio pasăre de lumină nu mai poate zbura, și-am ezitat…
Aș fi vrut să scriu despre nevoia ontologică de pereche a fiecăror doi care-și promit unul altuia că vor deveni unu, dar perechea vrăjmașă întâlnită în parcarea unui supermarket mă obligă să recunosc că astfel de basme nu mai sunt de povestit nici măcar copiilor.
Aș fi vrut să vă spun că tânărul sarcastic, a cărui privire întunecată mă frapase când coborâse din mașina din care se auzea, abia deslușit, rugător, vocea tinerei soții: ”Scoți tu copilul din mașină, te rog?”… ”că nu pot să mă aplec…” fusese și el un îndrăgostit afabil și generos, care-i intuise iubitei dorințele și-i promisese sprijin necondiționat într-un drum pe care porniseră, ca și atâția alții, din iubire, din marea iubire… Povestitorul nu știe în ce vremuri și la ce meandre de pe drumul viețuirii în pereche se schimbase ipostaticul Dragobete, care jurase în fața altarului că-i va fi alături cosânzenei cu blândețe, cu înțelegere, cu iubire, cu vorbe bune, cu sufletul bun, așa cum se presupune în poveste, și se îmbrăcase în pielea vrăjită a vrăjmașului casnic cel de toate zilele, care schimbase pe monedă calpă admirația și atracția inițială, astfel încât nu-i mai rămăsese decât arțagul egoist și revanșard: „Nici eu nu pot! Cu cămașa asta, nici eu nu pot să mă aplec! Așa că, asta e, copilul rămâne în mașină, ce să facem… ?!”
N-am mai auzit ce-a răspuns femeia care, din cine-știe ce motive, din oboseală, din tristețe, din orice alte rațiuni, își rugase bărbatul s-o ajute, iar el refuzase doar din simplul motiv că putea să se răzbune pe ea pentru cine știe ce dispută anterioară. Și o făcuse așa cum a crezut că e mai eficace, refuzând a-i mai oferi ceea ce are nevoie un om cel mai mult: suportul omului de lângă el. Și făcând-o să se simtă vinovată că e, dintr-un motiv sau altul, neputincioasă, punându-i în față alternativa de nesuportat de a abandona, la rândul ei, pe cineva care avea și mai mare nevoie de ea: copilul. Femeia nu-l va fi lăsat, fără îndoială, singur în mașină, fie și numai din pricina dragostei de mamă, care e mai tare decât orice altă dragoste de pe lume, dar… știm cu toții că altceva a vrut să spună povestitorul…
Tensiunea toxică din schimbul de replici de fier, causticitatea lor a pătruns ca o gheară în carnea inimii și-a amintirilor, ca într-o rană nevindecată, și m-am îndepărtat, așa cum te îndepărtezi de amintirea unui coșmar…
Cuplul din parcare venise la cumpărături cu copilul lor, probabil foarte mic, rod al iubirii lor declarate la primărie și-n fața altarului drept „nemuritoare”. În probele de foc ale conviețuirii în doi „nemurirea” s-a dovedit a nu fi decât o himeră, iar acum, împovărați deja de resentimente, certându-se mai mereu, probabil din te miri ce lucruri de nimic, își trăiau zilele de fiere, condiționați de cine-știe ce circumstanțe, în capcana căsniciei și-a familiei ”moderne”…
Pândindu-se să-și dea, fiecare, probabil, unul altuia lovituri care mai de care mai dureroase, batjocorindu-se, nu numai din vorbe, ci din priviri, umpleau golul dintre ei cu otrava cuvintelor și a gesturilor ucigașe de suflet și de iubire…
Aș fi vrut să scriu despre dragoste, dar știu deja că scena povestită mai sus este înscrisă în firescul vieții cel de toate zilele. Și mai știu și că atâția dintre noi se obișnuiesc, în lumea asta fără de iluzii, să se mintă că n-au nevoie de astfel de ”dragoste” și aleg să trăiască ferindu-se de complicațiile amorului conjugal, pentru că știu ei că „dragostea nu-ți aduce decât suferință”. Patetic sau nu, astfel de realități trebuie mai întâi trăite, ca să fie vreodată înțelese. De fapt, nu trebuie, de nimeni nu trebuie. Așa cum nu trebuie nici judecate.
Și totuși, aș fi vrut să scriu, nătâng și candid, despre dragoste, despre acel misterios motiv care te poate face să accepți bucuros iadul, decât un ipotetic rai fără celălalt, despre o imposibilă, dar sublimă aritmetică, în care unu plus unu pot face unu, despre crezul nealterat în posibilele mari iubiri, mari tocmai pentru că sunt posibile pe termen lung, tocmai pentru că se încăpățânează să dureze ca intensitate și, așa cum spunea dragul de Paler, ”să corecteze, în parte, ceea ce e rău alcătuit în creația lumii.”
Aș fi vrut să scriu, în prag de Dragobete, despre dragoste, oameni buni și (cu)minți, dar nu mă lasă inima, miracolul absurd și barbar, miracolul insuportabil și dăunător, atrocitatea pe care-o port în piept legată cu fir roșu de speranțe și dezamăgiri…

Prof. Camelia Lepădat