Casa Baron Barbu Bellu din orașul Târgoviște, a fost construită în 1830, și prezintă un foișor, patru încăperi și o sală, atât la primul nivel cât și la cel superior. Clădirea este surprinzătoare și atrage atenția și astăzi prin orientarea fațadei către curte și nu către stradă, explicația constând în faptul că până la mijlocul secolului al XX-lea, axul străzii era situat cu cca. 20-30 metri mai la nord. În plus, casa situată la intersecția străzii Stelea cu Calea Domnească, cunoscută pe vremuri de către târgovișteni ca fiind Ulița Mare, a fost una din multele proprietăți deținute de baronul Barbu Bellu în județul Dâmbovița (a deținut întinse proprietăți și în comuna Bezdead), a servit drept sediu în 1839 pentru o companie de dorobanți, iar în perioada comunistă, între anii 1952-1980, a fost sediul pentru Centrul Local de Radio.
În perioada interbelică imobilul a fost în întregime proprietatea lui Ion Dimitriu, fratele frantașului politic liberal Constantin Dimitriu, fost prefect al județului Dâmbovița în 1907, secretar general al Ministerului de Interne între 1914-1916, ministru al comunicațiilor (4 iunie 1927 – 3 noiembrie 1928) și ministru ad-interim al lucrărilor publice (4-6 iunie 1927) în guvernele conduse de Barbu Știrbey, Ion I. C. și Vintilă Brătianu; și ministru al muncii, sănătății și ocrotirii sociale (14 noiembrie 1933 – 26 februarie 1934) în guvernele conduse de Ion G. Duca, Constantin Angelescu și Gheorghe Tătărăscu, dar și președinte al Senatului din 15 noiembrie 1935 până în 16 noiembrie 1936.
Barbu Bellu a fost fiul logofătului Alexandru Bellu (1796-1853), căsătorit cu Irina, fiica marelui ban Barbu Văcărescu și strănepoata lui Ienăchiță Văcărescu, având împreună patru copii: Ştefan, Barbu, Gheorghe şi Costache/Constantin. Fiul cel mare, Ştefan (1824-1902), a fost un personaj central în viaţa mondenă a capitalei din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, care a fost căsătorit cu Eliza Știrbei, fata principelui Barbu Știrbei; al doilea frate (mai mic) a fost Constantin (Codiţă) şi era muzicolog, iar cel de-al treilea, Gheorghe (Iorgu) Bellu, deși a plecat la Paris să studieze medicina, totuși, s-a dedicat unei mari pasiuni, aceea de mare colecționar de artă. Trebuie menționat faptul că, familia Bellu, era de origine aromână, venind din localitatea Moscopole, Macedonia, și făcea parte din aşa numiţii „armatolos” sau „kleftes”, triburi de războinici şi banditi din nordul Greciei, care au jucat un rol important în timpul războiului de independenţă al acestei ţări. Cel mai vechi strămoş cunoscut a fost un anume Georgio (Gheorghe) Bellio, care este meţionat undeva la începutul secolului al XVIII-lea.
Dumitru Bellu, fratele lui Alexandru Bellu, este cel care a moștenit fosta casă a lui Ienăchiță Văcărescu din București, acolo unde, în 1848 a fost instalată poșta austriacă care a funcționat până în 1859, când a fost înființat prin lege Serviciul Poștelor și Telegrafului, apărând astfel poșta românească. După decesul din 15 decembrie 1863 și neavând urmași direcți, Dumitru Bellu a lăsat casa prin testament nepotului său Barbu, cel de-al doilea fiu al fratelui său Alexandru Bellu. Până la decesul unchiului său, Barbu Bellu dusese o viață liberă și trăise în casa lui Constantin Kretzulescu (care era văr cu Nicolae Kretzulescu, fost prim ministru) de pe strada Știrbei Vodă, în perioada în care acesta și soția sa Maria Filipescu se aflau la Paris. După ce s-a întors din capitala Franței și a divorțat de soțul său, Maria Filipescu a trăit o frumoasă poveste de dragoste cu baronul Barbu Bellu, rezultând din această relație fără căsătorie cu acte în regulă, un fiu pe nume tot Barbu (5 noiembrie 1865 – 5 mai 1924).
Potrivit publicistului și deputatului Dimitrie R. Rosetti, baronul Barbu Bellu (moştenise titlul de la unchiul său Constantin Bellios, care-l primise în 1817, de la împăratul Francisc I), născut în 1825 în Bucureşti, n-a studiat numai în casa părintească, ci şi în Grecia, prin 1843, iar câţiva ani mai târziu a ocupat, pe rând, funcţiile de judecător al Tribunalului Ilfov, procuror la Curtea de Apel şi judecător la Înalta Curte. „La 1862 este numit ministru al Cultelor, dar demisionează la 24 iunie 1862 după asasinatul Preşedintelui Consiliului, Barbu Catargiu, văr bun cu dânsul“, a consemnat Rosetti. Vreme de vreo două luni, Barbu a fost şi ministrul Justiţiei în cabinetul lui Nicolae Kretzulescu (14 iunie-8 august 1863), după care a ocupat funcţia de senator în Parlamentul României, din partea judeţului Muscel, în 1859, 1861 și 1864. În plus, în anul 1866, Barbu Bellu a primit, după o lungă perioadă de așteptare, o veste bună: împăratul Franz Joseph i-a confirmat titlul de baron austriac.
Dar, cum era în fond baronul Barbu Bellu? Era un „Om de înaltă și multilaterală cultură occidentală, era un conservator de tip vechi, dar conservatorismul lui era împestrițat cu nuanțe democratice și chiar cu ieșiri revoluționare, era o fire cam ciudată, cârcotaș afară din cale, și plăcere mai mare n-avea decât să se judece, și nu era zi să nu primească citații și să nu trimită portărei, dar, pe de altă parte, ce boier primitor, și ce om darnic, care acoperea de sarcasme burghezia propriu-zisă, pe parveniții politici, ridicați prin specularea demagogică a maselor, și făcea aluzii malițioase la adresa dinastiei străine din țara noastră„.
Cel mai important aspect care este legat de numele lui Barbu Bellu îl reprezintă totuși, apariția celei mai mari necropole din Romania: Cimitirul Bellu din București. Tradiția amintește faptul că Barbu Bellu (1825-1900), este cel care a donat un teren în 1852, către Sfatul Orășenesc al orașului București, acolo unde baronul deținea o grădină de portocali naramzi (o specie de portocali cu fructe stacojii), lămâi și chitri (înrudite cu citricele, dar cu fructele mai puțin acre decât lămâile). Cimitirul Bellu, este o construcţie realizată după modelul cimitirului parizian Père-Lachaise, care la început a ocupat 17 hectare, iar ulterior s-a extins pe o suprafață de 28 hectare până astăzi. Potrivit „Condicii concesionarilor de locuri între anii 1859-1974”, aflăm că primul care a concesionat un loc în Cimitirul Bellu, a fost C. A. Rosetti, care a cumpărat în 1859 un loc pentru înmormântarea fiicei sale, Elena, iar doi ani mai târziu, un alt loc pentru fiul său Anton. Istoricul Gheorghe G. Bezviconi (1910-1966), care în perioada comunistă, fiind progonit, a fost portar al Cimitirului Bellu timp de câțiva ani, lucru ce l-a determinat să scrie un volum dedicat celei mai mari necropole din România, amintea că, la mijlocul secolului al XIX-lea, o parte din terenul cu pricina aparţinea Mănăstirii Văcăreşti, iar cealaltă bucată, familiei Bellu – „aici fiind curtea boierească şi grădina cea mare a lui Bellu cel Bătrân“. De aceea, i-a rămas o vreme acestei suprafeţe denumirea de „Grădina Bellu“. Planurile pentru o capelă în cimitirul Bellu au fost realizate de arhitectul şi urbanistul Alexandru Orăscu, pe locul unde fusese biserica „Bellu cel Bătrân“, ridicată de Alexandru Bellu (1796-1853), tatăl lui Barbu, iar Constantin Lecca, cunoscut pentru lucrările lui cu tematică religioasă, a fost unul dintre cei care au pictat interiorul clădirii.
Un alt aspect deosebit de important legat de numele baronului, este cel din anul 1889, când Barbu Bellu a cumpărat automobilul Armand Peugeot şi Leon Serpollet, cu 4 CP (cai putere), devenit ulterior cunoscutul Peugeot, fiind al patrulea automobil existent la acea perioadă în lume. Noua bijuterie achiziționată l-a transformat pe Barbu Bellu într-un personaj aparte al protipendadei bucureştene de la sfârșitul secolului al XIX-lea, ocupând prin declarațiile sale, primele pagini în presa vremii: „Domnilor, aş vrea să vă cer povăţuiala într-o istorioară ce nu-mi dă pace de niscavai vreme. Vreţi să urcăm puţin la loc cu linişte? Aş vrea să mă consultez cu înţelepciunile voastre. La Paris, domnii Armand Peugeot şi Leon Serpollet au creat un fel de trăsură cu motor, automobil îi spun ei. Doresc să aduc această invenţie aici, la Bucureşti, dar nu ştiu ce-ar spune oamenii. Să nu crează că voiu a epata, într-o urbe în care mulţi sunt nevoiaşi”.
Proverbială rămâne atitudinea presei din București, care la moartea baronului Barbu Bellu în anul 1900, titra în gazetele vremii: „Se stinse baronul Bellu, cel cu automobelu…”.
Despre epoca în care a trăit Barbu Bellu, ne amintește cu nostalgie în perioada interbelică un anume Ion Niculescu-Bucătarul, articolul fiind publicat în gazeta „Curentul” (mai, 1932): „Uite ici, aproape de dumneavoastră, unde sunt acum casele lui Prager, erau altădată curţile lui boier Barbu Bellu! Ce mai grădini erau pe atuncea! Şi cum e acum în primăvară, numai podoabă de floare albă în pomi, trăgeau caleştile lăcuite la scara lui boier Barbu Bellu şi mai în fiece săptămână erau ospeţe mari. Eu eram bucătar, şi la boier Barbu Bellu am fost bucătar, şi la dumneaei, cocoana Maria Filipescului, şi la mulţi alţii, pe care bătrâneţile mele le-au uitat acum. Iar boierii, când erau mulţumiţi de masa ce le-o puneam la cale, ori de cofeturile cu care-şi îndulceau guriţa duducuţele, că eu eram bucătar cofetar, nu ca cei de azi, atunci mă chemau boierii şi îmi dădeau bacşiş galbeni şi irmilici, icosari şi lei noi de-ai lui Vodă Carol”. Respectivul bucătar, de altfel celebru în perioada interbelică în rândul protipendadei bucureștene, sublinia faptul că fostele proprietăți și case ale baronului Barbu Bellu decedat la 27 iulie 1900, fuseseră cumpărate de către marele neguțător de blănuri Sigmund Prager, care își începuse activitatea de comerciant încă din 1854 în București.
Important ar mai fi de amintit faptul că unicul fiu al baronului Barbu Bellu, rezultat din legătura amoroasă cu Maria Filipescu și care îi purta același prenume de Barbu, s-a sinucis la 5 mai 1924, așa cum reiese din presa vremii care a marcat acest episod tragic: „Presa consemna la acel moment: Sinuciderea baronului Barbu Bellu. Aseară, la orele 9, baronul Barbu Bellu s-a sinucis pe când se afla în locuința sa din strada General Manu (fostă Verde) No. 23, trăgându-și un glonț de revolver calibrul 12 în tâmpla dreaptă, astfel că moartea i-a fost instantanee. Cauza care l-a îndemnat pe nefericitul baron, om în vârstă de 55 ani, să-şi curme firul vieţei, e boala incurabilă ce-l chinuia de mai mult timp: neurastenia îi făcuse traiul insuportabil. Din informaţiile ce le-am putut culege, reiese că baronul era un blazat în acelaşi timp. Trăia izolat, fără familie, și de la o vreme devenise extrem de abătut și de taciturn. Aceasta l-a dus la o stare de depresiune morală care a avut ca rezultat deznodământul fatal”.
Surse:
– Arhivele Naționale ale României, Serviciul Județean Dâmbovița;
– Dimitrie R. Rosetti, Dicţionarul contimporanilor, Editura Lito- Tipografiei „Populara”, Ediția I, București, 1897;
– Steme Boierești din România, Atelierele Socec, București, 1918;
– Gheorghe Bezviconi, Necropola capitalei, Institutul de Istorie Nicolae Iorga, București, 1972;
-George Potra, Din Bucureștii de altădată, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981;
-Constantin Kirițescu, Portrete. Oameni pe care i-am cunoscut, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1985;
– Jean-Yves Conrad, Roumanie, capitale… Paris. Guide des promenades insoltes sur les traces des Roumaines celebres de Paris, editions Oxus, Paris, 2003;
-Gheorghe Crutzescu, Podul Mogoșoaiei. Povestea unei străzi, Ediția a III-a, Editura Biblioteca Bucureștilor, București, 2011;
-Cristiana Trică, Povești din Bellu, Editura Vremea, București, 2022.
Prof.dr. Cornel Mărculescu