Înfrângerea înregistrată de armatele 3 și 4 române în Cotul Donului şi Stepa Calmucă a reprezentat un adevărat dezastru, fără precedent în istoria militară a românilor, într-un timp foarte scurt pierzându-se peste 150 000 de militari (morţi, răniţi sau dispăruţi), precum și aproape toată tehnica de luptă. Impactul emoțional și consecințele strategice au fost și ele enorme.
Printre numeroasele cauze s-au aflat:
– Superioritatea zdrobitoare a sovieticilor în forțe și mijloace de luptă, mai ales pe direcţiile de efort: 6/1 în zona Corpului 4 armată, 9/1 la Corpul 2 armată), în special în blindate (12/1 în Cotul Donului), tancurile ,,K.W.1” şi ,,T.34”, dovedindu-se invulnerabile la proiectilele tunurilor anticar, calibrele 37 mm şi 47 mm, şi chiar la proiectilele de ruptură ale tunurilor de calibrul 75 mm şi obuzierelor de calibrul 100 mm (puține) cu care era dotată artileria română.
– Dispozitivul de luptă neadecvat bătăliei defensive:
Capetele de pod deţinute de sovietici la Kletskaia și Serafimovici (ultimul cu o dezvoltare frontală de 70 km și adânc de 25 km) au permis concentrarea unor puternice forţe inamice şi executarea unor atacuri concentrice la flancul drept şi în centrul dispozitivului de luptă al Armatei 3 (Ion Antonescu şi Petre Dumitrescu au insistat pentru anihilarea lor, dar germanii nu au fost de acord).
Frontul mare pe care au fost dispuse armatele române – 156 km la Armata 3 (10 divizii), 250 km la Armata 4 (7 divizii, insuficient dotate şi încadrate – între 30% şi 75% din necesar) a dus la constituirea unui dispozitiv de luptă liniar, fără obstacole naturale anticar şi fără adâncime operativă.
Dispunerea diviziilor într-un dispozitiv liniar, pe un singur eșalon, pe fronturi mari (18 – 20 km la Armata 3, adică 4,5 km pentru fiecare batalion, ceea ce corespundea unei misiuni de supraveghere, nu de rezistență fără gând de retragere, cum cereau germanii; la Armata 4 fronturile erau de: 100 km la Divizia 8 cavalerie, 20 km ­– Divizia 5 cavalerie (fără Regimentul 6 roșiori, aflat în rezervă), 30 km – Divizia 4 infanterie, 25 km – Divizia 1 infanterie, 20 km – Divizia 18 infanterie, 18 km – Divizia 2 infanterie și 20 km – Divizia 20 infanterie), care le depășeau posibilitățile de luptă, într-un dispozitiv cu adâncime operativă mică (8 – 9 km la un batalion), fără lucrări genistice dezvoltate.
Inexistenţa lucrărilor defensive din dispozitivul luat în primire de la trupele italiene şi germane, totul trebuind luat de la început, în condiţiile lipsei de material şi a terenului descoperit, deja îngheţat, fără localităţi şi acoperiri (păduri etc.).
Greşeli de concepţie şi conducere, din partea comandamentelor germane, de execuţie, din parte celor române:
– Misiunea Armatei 3 s-a cristalizat treptat, fără a se primi un ordin sau instrucţiuni precise, care să fixeze clar şi explicit ideile operative ale Grupului de armată ,,B” în ceea ce priveşte manevra defensivă, adâncimea zonei în care se putea primi bătălia sau cel puţin poziţiile de organizat în adâncime şi zonele de interes deosebit. Concepţia operativă s-a putut deduce doar din directivele şi instrucţiunile cu caracter general primite de la Înaltul Comandament german, care, pornind de la ideea că inamicul nu va putea întreprinde în iarna anului 1942/1943 acţiuni importante, cu obiective îndepărtate, a prevăzut şi a cerut păstrarea cu orice preţ a liniei principale de rezistenţă. Conform acestora, trupele române trebuiau să menţină şi să apere poziţiile în care se aflau contra oricărei încercări de pătrundere a inamicului, retragerea din proprie iniţiativă constituind, în concepţia comandamentului german, o mare greşeală.
– Limitarea libertăţii de conducere şi iniţiativei comandamentelor române de armată prin centralizarea excesivă a actului de comandă de către comandamentele germane a mers până acolo încât generalii Petre Dumitrescu și Constantin Constantinescu-Claps nu au avut posibilitatea de a lua decizii, cât de cât importante, fără aprobarea eşaloanelor superioare, sau chiar similare, germane (,,n-au avut libertatea să mişte nici măcar să o companie fără aprobarea comandamentelor germane”). În cea mai mare parte, iniţiativele şi avertismentele comandamentelor române nu au fost luate în seamă.
– Insistenţa comandamentelor germane de a nu se ceda cu nici un preţ terenul, de a rezista până la ultimul om, a luat comandamentelor române orice posibilitate de manevrare a forţelor şi mijloacelor în adâncime, ceea ce a avut ca rezultat sacrificarea, de multe ori inutilă, a trupelor. La întrebarea dacă ,,executăm întocmai şi cu orice preţ ordinul Stab Don”, generalul Ilie Şteflea a răspuns: ,,Marele Cartier General nu comandă. Armata 4 a fost subordonată Armatei 4 blindate de ordinele căreia ascultă. În situaţii critice nu poate lua hotărâri decât cine cunoaşte bine situaţia, deci puteţi face acte de iniţiativă, luându-vă toată răspunderea. Aşa am face şi noi şi aşa trebuie să facă orice comandant cu răspundere… Luați orice măsuri credeți necesare pentru a face față situației, comunicându-le Armatei 4 blindate prin ofițerul de legătură”.
Rezervele insuficiente şi surprinse de rapiditatea cu care s-au deplasat tancurile sovietice, introduse târziu în luptă.  Armata 3 nu a dispus ca rezerve pentru 150 km de front decât de 2/3 dintr-o divizie de infanterie (Divizia 15 infanterie) și o divizie de cavalerie.  Rezerva pusă la dispoziție de Grupul de armate (Corpul 48 blindat cu Divizia 22 blindată având 1/3 forță combativă și Divizia 1 blindată română) nu a putut rezolva situația, din cauza superiorității forțelor inamice.  Diviziile și corpurile de armată au avut rezerve mai mult simbolice.S-a adăugat şi insuficienţa mijloacelor de izbire de care au dispus armatele pentru a reacţiona puternic în cadrul unei apărări elastice şi nici de rezervele absolut necesare.

Prof. Univ. Dr. Col.(r) Alesandru Duțu