Încrederea este definită de către dicționar drept „sentimentul de siguranță față de cinstea, buna-credință sau sinceritatea cuiva” și se înscrie în rândul valorilor umane care înnobilează și, în aceeași măsură, confirmă noblețea omului cu O mare.
Încrederea în semeni este o ancoră de care se leagă toate relațiile umane funcționale și durabile. E o super-putere și un dar, concomitent sau succesiv, cu care suntem înzestrați – atunci când o primim, și cu care-i împuternicim pe cei cărora le-o acordăm – atunci când o facem. Și o facem des, căci în inima omului e tot timpul loc și pentru asta, chiar dacă, în mod recurent și automat funcționăm pe modul „în apărare”.
Ne punem tot felul de armuri în exercițiul cotidian al relaționării cu ceilalți, pentru că… și aici vă invit să completați, fiecare, șirul punctelor de suspensie, cu certitudinea că s-ar obține o varietate semnificativă de răspunsuri, în esență însă, toate putându-se reduce la unul singur: pentru că ne este mereu teamă om de om.
Poate pentru că am descoperit în decursul vieții, printr-o majoră serie de experiențe, că omul poate fi deseori fiară, nemeritându-și numele de om. Suntem prea mulți și prea răi, ar spune pesimiștii or mizantropii, și suntem deseori tentați să le îmbrățișăm punctul de vedere, căci deseori nici nu greșesc prea tare.
Zilele acestea parcă si pământul pe care-l călcăm indiferenți în picioare ar părea că le dă dreptate, dacă luăm în considerare tragedia prin care trec popoarele ce-și numără victimele recentelor cutremure. Într-o accepție bigotă s-ar spune că nu ne mai rabdă nici pământul de atâtea blestemății, că e modul lui Dumnezeu de a certa omul pentru că uită, recurent, să se uite în sus și a-l forța, astfel, să își aducă aminte… dar, cine poate socoti că știe rațiunile divine și rostul întâmplărilor? Și cine-i acel care se poate socoti pe sine îndeajuns de drept, astfel încât să poată emite legități sau să judece pe celălalt, semenul său?
Retorice întrebări, desigur, în economia rândurilor de mai jos, căci e axiomatic că suntem cu toții imperfecți, mereu gata să aruncăm piatra sau să vedem paiul, și nu bârna. Arătăm cu degetul, uitând că „nimeni dintre oameni cunoaște lucrurile omului, afară de duhul omului, care este în el” și că există în om nebănuite rezerve de a-și depăși noroiul aparent și a se face fiu al luminii.
Unele din aceste momente sunt cele prin care trec poporul sirian și cel turc zilele acestea. În nenorociri, oamenii nu descoperă doar mâna grea a sorții atârnând deasupra-le, ci și că există rezerve nebănuite de încredere, de speranță în demnitatea de om, în solidaritatea care ne aduce aminte că am fost făcuți cu puțin mai prejos față de îngeri și că sufletul ne este din altă plămadă.
Am văzut deunăzi, eu și tot restul planetei cu acces la rețelele de socializare, câteva fotografii ca o demonstrație a faptului că omul își poate recăpăta oricând demnitatea cu care a fost învestit, doar să fie pus la încercare. Printre cele mai emoționante a fost cea a unei fetițe care și-a ocrotit fratele mai mic, protejându-i capul cu mâinile, vreme de mai bine de 17 ore, până când au fost găsiți de echipele de salvare, un exemplu de generozitate, spirit de sacrificiu și umanitate incipiente și poate, de aceea, cu atât mai frumoase.
Și chiar și în știrea falsă în care imaginea -mai veche cu câțiva ani, ce-i drept!- câinelui surprins lângă mâna unei femei ieșind din dărâmături nu e decât o altă încercare de a da oamenilor încrederea în semenii lor, că nu-i vor părăsi, că pot fi ei cei mai buni prieteni, așa cum s-ar cădea să fie, chiar și față de un străin. E un fel de manipulare cu efecte pozitive, pentru că, așa cum spunea Freud, „omul are nevoie de un vis ca să suporte realitatea”. Și a prins, căci acum cei mai bine de 13 milioane de oameni afectați de cutremur au nevoie să creadă că salvarea este posibilă, că miracolul se poate reitera, așa cum în anii anteriori au fost descoperiți supraviețuitori și după 100 de ore de la producerea seismului.
Îmi amintesc că, acum câțiva ani, la accidentul de avion produs în munții noștri, al doctorilor plecați să salveze o viață – a unei femei foarte bolnave – l-am urmărit, ca toată România, în direct la televizor. Nu i-am cunoscut, evident, pe oamenii care-au murit în zăpadă, într-o noapte rece de iarnă, în creierii munților, dar a fost aproape ca și când i-aș fi știut, căci revolta că au supraviețuit căderii în gol cu avionul, dar că au murit de frig a fost mai mult decât firească și unanimă.
Urmăream imaginile aproape impudice la televizor, cu pilotul Adrian Iovan mort în zăpadă care au creat un val de emoție colectivă și ne descopeream în noi înșine inepuizabile rezerve de compasiune, de sensibilitate, de solidaritate cu durerea. Zile întregi ne-au urmărit imaginile jeanșilor albaștri ai pilotului prins între fiarele avionului, ale privirii triste și pline de amărăciune a doctorului Radu Zamfir când își amintea, ne-au tulburat cuvintele lui rostite cu greutate, în care se simțea regretul că nu l-a putut salva pe Adrian Iovan, care-i cerea să-l scoată dintre fiare… Cum trebuie să fi sunat vocea aceea, a omului către om, a nădejdii către singura formă de ajutor pe care-o putem aștepta de sus: printr-un alt om, cel de lângă noi.
Și atunci gestul simplu al unor moți, oameni ai muntelui depinși cu necazurile, care s-au hotărât să plece la drum și să salveze alți oameni la mare necaz, să salveze niște vieți, a emoționat și a dovedit că e în firea omului să fii OM, să-ți pese de ceilalți, să-ți crească muguri din suflet și să facă flori… de generozitate, de altruism, de sănătate și de moralitate.
Ceea ce vedem azi, întrajutorarea, compasiunea, întinderea mâinii către cel de lângă tine simplu, firesc, la fel de firesc ca și cum se ia o gură de aer proaspăt în piept este justificarea pentru care omul a fost pus peste lucrul mâinilor lui Dumnezeu și toate au fost supuse „sub picioarele lui”.
Demnitatea de OM cu majuscule este consacrarea unei existențe efemere și supusă tuturor imperfecțiunilor inerente. Deprinși să cântărim pe cel de lângă noi cu măsura trecutelor erori și a prezumtivelor găunoșenii, așezați întru nădejde, poate ar fi mai constructiv să privim cu ochi dezveliți de vălul cinic al cotidianului către prezumtivul OM care putem fi. Cu încredere. Și asta nu doar în vremuri de restriște, ci în fiecare zi.

Prof. Camelia Lepădat