După ce a declarat (iunie 1943) lui Renato Bova Scopa că ,,S-ar putea să nu câştigăm războiul, dar trebuie să încercăm cel puţin să nu pierdem pacea”, Mihai Antonescu a propus, la 1 iulie 1943, la Roma, lui Benito Mussolini constituirea unui ,,bloc de state” (sub patronajul Ducelui), care să acţioneze pentru ieşirea din Axă şi încheriea unei păci separate cu Aliaţii, indiferent de poziţia Germaniei.
Declarându-se de acord, în principiu, Ducele a solicitat un răgaz de două luni.
După demiterea şi arestarea Ducelui, Mihai Antonescu a propus (26 iulie) noului ministru de Externe italian (prin intermediul lui Renato Bova Scopa) ca România şi Italia să pună Germania în faţa ,,faptului împlinit”, încheind o pace separată cu Aliaţii, prin intermediul Turciei.
Evitând un angajament italian în acest sens, R. Guaglia a răspuns că îl va ,,ţine la curent” cu evoluţia evenimentelor.
La 19 august 1943, în discuţiile cu delegaţii gvernelor american şi britanic, delegatul italian a abordat doar probleme ale capitulării Italiei.
În încercarea de a obţine sprijinul anglo-americanilor, Iuliu Maniu a înaintat ambasadorilor acestora la Stockholm (8 august 1943, prin Gheorghe Duca), două memorii prin care se precizau condiţiile în care opoziţia din România putea determina ieşirea Românie din război, dându-se însă asigurări (nerealiste) că ,,în timp de 24 de ore din momentul în care forţele anglo-americane vor ajunge la Dunăre, actuala dictatură va fi răsturnată şi că, cu ajutorul armatei, dar fără vărsare de sânge, regimul democratic va veni la putere”.
Pentru o mai bună comunicare cu britanicii, locotenentul radio-telegrafist Nicolae Anton Vella-Ţurcanu, paraşutat de britanici în Iugoslavia, la 31 mai 1943, a luat legătura (18 august 1943) cu Iuliu Maniu, care l-a instalat la Buftea, în palatul lui Barbu Ştirbei, reuşind să transmită până la 28 iulie 1944 când a fost arestat, prin cod cifrat, 110 de telegrame şi să recepţioneze 55.
La 12 septembrie 1943, juristul Dumitru Borş, sosit la Lisabona, cu acordul lui Mihai Antonescu, îl informează pe Ion Pangal şi acesta transmite ambasadorului britanic că guvernul român considera că statele Axei au pierdut războiul şi că ,,era gata să cadă de acord asupra capitulării necondiţionate, dar nu ştie care anume sunt paşii care trebuie să-i întreprindă pentru a realiza acest lucru”.
Ca variante de părăsire a Axei, Dumitru Borş a menţionat două posibilităţi:
1. Capitularea imediată şi necondiţionată.
2. Regele şi membrii guvernului să părăsească ţara pe calea aerului şi să se pună la dispoziţia Aliaţilor, în ţară urmând a rămâne Ion Antonescu pentru menţinerea ordinii până la sosirea aliaţilor.
Ca destinaţie a guvernului se avea în vedere Egiptul (cu escală în Turcia sau pe teritoriul iugoslav după sosirea trupelor aliate).
Dumitru Borş dorea să afle dacă regele şi membrii guvernului urmau să fie acceptaţi de către aliaţi şi dacă li se asigura securitatea personală.
Ambasadorul britanic a răspuns că nu are mandat să discute asemenea probleme, dar că va raporta la Londra, care, la rându-i, a informat (15 septembrie) atât pe sovietici cât şi pe americani despre discuţiile purtate cu emisarii români (Ion Pangal şi Victor Cădere) la Lisabona.
Tot din iniţiativa autorităţilor române de la Bucureşti, la 30 septembrie 1943, colonelul Traian Teodorescu, atașatul militar român la Ankara (devotat mareşalului Ion Antonescu), a înaintat generalului A.C. Arnold, atașatul militar britanic în Turcia, un mesaj secret (precizând că era din partea Marelui Stat Major român), în care se sublinia că ,,românii nu doresc ca rușii să ocupe România” şi se aprecia că guvernul de la Bucureşti era gata ,,să coopereze cu orice forță anglo-americană care intră în Balcani (înaintea rușilor)”, punând la dispoziţia acesteia următoarele resurse: ,,42 vagoane de aur, 22 vagoane de bani-hârtie, 400 vagoane de grâu, 300 vagoane de porumb, 22 divizii complet echipate, cu excepția armelor antitanc grele și tancurilor, un mare număr de piloți și personal de aviație instruit, rezerve substanțiale de petrol de 80 până la 90 octone. În plus, echipament existent în arsenale pentru peste un milion de oameni”.
Atașatul militar român a mai precizat că nefiind o țară ocupată, România dispunea de aceste resurse, toate ,,aflându-se sub control românesc”.
Neîncrezător în sinceritatea acestui demers, ambasadorul britanic (Sir Hughe M. Knatchbull-Hugessen) a apreciat (în raportul înaintat Londrei) că mesajul avea ,,un iz de propagandă germană pe care românii au adoptat-o pentru propriile lor scopuri”.
Analizând informaţia, guvernul britanic considerat că ,,o capitulare necondiţionată a României ar fi de dorit chiar dacă o astfel de capitulare ar atrage după sine ocuparea imediată a ţării de către Germania” şi că ,,nicio ofertă românească nu poate fi luată în considerare, decât dacă a fost adresată şi guvernului sovietic şi este încredinţată unui emisar investit cu puteri depline să semneze o capitulare necondiţionată către cei trei principali aliaţi”.
Informaţia avea să fie transmisă (13 octombrie 1943) şi amiralului William D. Leahy, şeful Statului Major al Comandamentului suprem al armatei şi marinei S.U.A., de către secretarul de stat american Ewald Stettinius (23 octombrie).
Archibald Clark de Kerr avea să transmită şi el informaţia lui V.M. Molotov, care a răspuns că guvernul sovietic împărtăţea opinia guvernului britanic referitoare la ,,avantajele capitulării necondiţionate a României”, acest lucru urmând a fi întreprins de ,,un emisar împuternicit, faţă de cei trei aliaţi principali”. Asemenea guvernului britanic şi cel sovietic considera că propunerea privind părăsirea ţării de către rege şi constituirea unui ,,guvern român liber” pe teritoriul aliaţilor nu era ,,utilă”.
Tot în septembrie 1943, în Elveţia, Grigore Gafencu a transmis lui Allan Dulles un mesaj (din partea lui Mihai Antonescu şi al ,,opoziţiei burgheze” din România), Departamentul de Stat răspunzând (17 octombrie 1943) că ,,cercurile responsabile” americane au luat ,,notă” de această înştinţare şi că urmăresc cu atenţie ,,poziţia României”, în legătură cu ceilalţi aliaţi.
Răspunsul american avea să fie sintetizat astfel de fostul ministru de Externe în Jurnal: ,,Statele Unite nu vor să compromită şubreda lor alianţă cu Rusia. De aceea e bine să căutăm contact cu Moscova. Nu e cu putinţă să facem politică împotriva Sovietelor, căutând sprijin la anglo-americani”.
În aceeaşi perioadă, Vespasian V. Pella informa şi el Bucureştii (25 septembrie): ,,Am aflat de la o foarte serioasă personalitate elveţiană în contact cu unii emisari sovietici că ar exista mai multe planuri ruseşti referitoare la România. Revendicările minimale au în vedere Basarabia, Bucovina de nord şi gurile Dunării. Asupra gurilor Dunării anglo-americanii sunt foarte rezervaţi. Ruşii, invocând experienţa actualului război, susţin că stăpânirea gurilor Dunării constituie pentru ei un element esenţial de securitate în Marea Neagră. Spre a linişti pe englezi şi a le dovedi interesele pur strategice care-i determină la stăpânirea gurilor Dunării, Sovietele nu ar cere modificarea regimului actual al Strâmtorilor. Privitor la planul maximal el se bazează pe principiul unităţii Moldovei. Aceeaşi personalitatea elveţiană mi-a precizat: «Sovietele doresc să discute direct diversele lor planuri chiar cu exponenţii actualei structuri sociale din România»”.
Informat de Pella, Grigore Gafencu avea să conchidă (20 septembrie 1943): ;,Trebuie să fim gata de a sta de vorbă cu ruşii”.

Prof. Univ. Dr. Col.(r) Alesandru Duțu