Dec. 1943-ian. 1944. Contacte româno-sovietice la Stockholm

Întrebaţi de britanici (martie 1942, prin Anthony Eden) dacă doreau să stabilească (prin intermediul Londrei) ,,contacte cu unele elemente ale opoziţiei din România”, condusă de Iuliu Maniu, sovieticii au făcut cunoscut că ,,nu intenţionează deocamdată să întreprindă nimic în acest sens”.
Peste un an (martie 1943), tot la insistenţa britanicilor, sovieticii au continuat să considere că tratativele cu partea română erau fără rost în condiţiile în care ,,declaraţiile lui Maniu nu aveau nicio semnificaţie practică”, dar au făcut cunoscut că ar trebui menţinut contactul cu Iuliu Maniu, ca ,,singura forţă de opoziţie, mai mult sau mai puţin serioasă din România”, apreciindu-se în cursul tratativelor dacă ar fi posibil să se găsească ,,o bază pentru colaborarea între domnul Maniu şi reprezentanţii noştri.
Aceeaşi poziţie au adoptat sovieticii şi în cadrul conferinţei de la Moscova, în octombrie 1943, când V.M. Molotov s-a declarat de acord cu propunerea lui Anthony Eden privind capitularea necondiţionată a României ,,în faţa celor trei aliaţi”, dar a respins ideea contactelor cu ,,gruparea Maniu”, care nu putea ,,da nimic deocamdată”. ,,În războiul de faţă – a mai precizat comisarul sovietic pentru Afacerile Străine -, tratativele nu pot avea ca obiect armistiţiul, ci numai capitularea, predarea”. Pentru a nu se crea nicio confuzie sau neînţelegere, Anthony Eden a completat: ,,În orice caz, după părerea mea, guvernul sovietic trebuie să aibă cuvântul hotărâtor în relaţiile cu acele state cu care U.R.S.S. este în stare de război…, cu care U.R.S.S. luptă”.
După ce a fost informat de Foreign Oficce că Iuliu Maniu dorea să trimită în străinătate un delegat special, guvernul sovietic a răspuns (20 noiembrie 1943) că era de acord dar, ,,numai pe baza înţelegerii că singura calitate a acestuia din urmă este de a discuta detalii operative pentru răsturnarea actualului regim din România şi înlocuirea lui cu un guvern gata să capituleze necondiţionat în faţa celor trei Aliaţi principali”, la negocieri urmând să participe şi ,,un reprezentant sovietic”.
În acest timp, la Stockholm, la insistenţa lui George I. Duca, consilier de Legaţie, pe lângă ambasadorii S.U.A. şi Marii Britanii (Herschel V. Johnson, respectiv Victor Mallet), aceştia au sugerat ambasadoarei sovietice, Alexandra Kollontai, un eventual contact cu românii din capitala Suediei, informând-o că legaţiile britanică şi americană se aflau în contact cu George Duca, care reprezenta opoziţia (pe regele Mihai I şi pe Iuliu Maniu), dar şi cu ambasadorul Frederic Nanu, care reprezenta guvernul mareşalului Ion Antonescu”.
Ambasadoarea sovietică a răspuns (24 decembrie) că se va întâlni cu reprezentantul opoziţiei după ce va primi aprobarea Moscovei.
Între timp, sovieticii l-a contactat (26 decembrie) pe ambasadorul, prin ataşatul de presă Spikinski, care l-a întrebat dacă era adevărat că ,,unele cercuri” de la Bucureşti ,,doreau a face unele oferte” şi dacă era împuternicit să negocieze ,,în vederea unei capitulări active”, precizând că formula capitulării necondiţionate nu trebuia ,,interpretată strâmt”.
Neavând acceptul Bucureştilor, Frederic Nanu a făcut cunoscut că nu avea ,,instrucţiuni” şi nici ,,depline puteri” pentru a negocia ceva.
La 2 ianuarie 1944, sovieticii au revenit, prin V. Semenov, însărcinatul cu afaceri, care l-a întrebat pe Frederic Nanu ,,dacă are vreo comunicare de făcut”.
Cu toate că în ziua precedentă primise, prin Gheorghe Barbul, instrucţiuni verbale să continue convorbirile cu sovieticii, dar fără angajamente, ambasadorul român i-a răspuns că ,,într-o zi-două, va aviza dacă intrucţiunile de la Bucureşti cuprind şi o comunicare pentru Legaţiunea sovietică” şi i-a comunicat că ,,persoane cu răspundere din România se întreabă dacă nu ar fi posibil, pentru a câştiga timp, de a primi între timp câteva indicii din partea sovietică despre ceea ce aşteaptă de la România şi ce avantaje ar avea România în urma acestei înţelegeri?”.
I s-a răspuns că în condiţiile în care trupele sovietice se aflau aproape de Bug, iniţiativele trebuiau să pornească de la români. A mai promis că va transmite comunicarea la Moscova, dar că nu spera să obţină vreun răspuns.
Aprobare pentru discuţii serioase nu a primit de la Bucureşti nici Frederic Nanu, la 19 ianuarie 1944 Mihai Antonescu transmiţându-i doar să continue discuţiile neangajante şi să nu ia iniţiativa.
Prudent a fost şi Iuliu Maniu, Corneliu Coposu consemnându-i poziţia în Jurnal: ,,Maniu este de părere că nu ar fi oportună începerea unor tratative numai cu sovieticii, fără de care români (guvern sau opoziţie) s-ar prezenta complet descoperiţi şi la totala lor discreţie. Prezenţa anglo-americanilor la tratative ar constitui, după opinia lui, o garanţie în ce priveşte soarte viitoare a ţării”.
Interesaţi nu au mai fost nici sovieticii, V.M. Molotov apreciind (15 februarie 1944, într-o scrisoare adresată ambasadorului britanic la Moscova), că discuţiile cu românii erau ,,premature”, deoarece aceştia nu se puteau desprinde singuri de germani, trupele aliate neaflându-se în ,,vecinătate”.
Declaraţia avea să fie interpretată astfel, a doua zi, de Anthony Eden: ,,Pot foarte bine să cred că ruşii doresc să ajungă mai aproape de România, înainte ca guvernul român să fie determinat să sfideze pe nemţi”.

Prof. Univ. Dr. Col.(r) Alesandru Duțu