În demersul nostru ne propunem să aducem la lumină unele aspecte din viața Regimentelor românești care au participat la primul război mondial, dar mai ales, a însemnărilor unor soldați și ofițeri, care au luptat, au luat decizii și și-au dat viața pe front. Cu atât mai mult sunt deosebit de importante aceste însemnări, cu cât, ele readuc în atenția publicului larg, momente și fapte ale strămoșilor noștri din primul război mondial, mai puțin cunoscute, unele chiar inedite, păstrate în custodia Arhivelor Militare Române, documente cercetate de-a lungul timpului de noi cu meticulozitate. Pentru ineditul informațiilor, am ales să păstrăm în mare parte grafia timpului, chiar dacă în anumite momente scrisul era greu lizibil și am întâmpinat dificultăți în descifrarea acestuia, sau informațiile erau scrise în dialectele epocii.
Rugăciunile călugărilor de la schit…
După strălucitul succes de la Mărăști, inamicul care simțise că aliații noștri ruși ne vor trăda și de această dată cum au făcut-o în atâtea rânduri, începuse cu forțe mult superioare, teribelele atacuri de la Mărășești și Oituz, spre a ocupa Moldova în cel mult o săptămână, după cum credea Mackensen, spărgătorul de fronturi. Comandamentele nostre superioare care și-au dat seama de acest plan al feld-mareșalului, au dat ordin ca trupele rusești de pe Valea Slănicului și a Oituzului și care trăiau în foarte bune relații cu inamicul din fața lor, să fie imediat înlocuite cu Divizia a 7-a care se găsea aproape de Irești, în drum spre Mărășești. Ajunși în dimineața zilei de 18 iulie 1917 la Tg. Ocna, pe la orele 4 dimineața, după ce am recunoscut noi ofițerii pozițiile ocupate de ruși, în aceeași zi seara am și intrat pe front.
După o săptămână de la instalarea noastră, pe frontul care era aproape mai bine cunoscut de inamicul din fața noastră, decât de noi, deoarece ei făcuseră dese vizite tovarășilor ruși, timp de câteva luni înainte, trupele austro-ungare și germane încep atacul general asupra pozițiilor noastre, care stăpâneau un debușeu principal spre Tg. Ocna și Valea Trotușului. Acțiunea lor este precedată de cel ami teribil foc de artilerie de toate calibrele și în special de tunuri grele de 250 și obuziere de 305. Din cauza frăției cu care trăise cu trupele rusești pe care noi le schimbasem, ei aveau atât de bine reperate tranșeele și adăposturile noastre, încât primele obuze au căzut exact în liniile noastre. Tranșee, adăposturi, baterii de artilerie au fost atât de puternic și cu preciziune bătute, încât după patru ore de bombardament, toate lucrările noastre erau distruse, soldații și ofițerii îngropați de vii în dărâmăturile tranșeelor și bordeilor noastre, așa încât resturile Regimentului 16 Infanterie care se afla pe stânga noastră a trebuit să părăsească locul unde fusese lucrările lor și să se retragă pe muntele Iordogatul, la 500 m în spatele primei linii. În aceeași seară primim și noi ordinul să părăsim tranșeele noastre și să ne retragem la înălțimea Brigăzii 14 Infanterie din stânga noastră, având două batalioane pe stânga pârâului Slănic și unul pe dreapta lui.
Furioasele atacuri ale inamicului însoțite de cel mai cumplit bombardament de artilerie sunt respinse cu îndârjire în zilele de 28 și 29 iulie 1917. În după amiaza zilei de 29 iulie, batalionul nostru care se găsea călare pe șoseaua Slănic-Tg. Ocna apărând cu strășnicie gura defileului la o depărtare de 2 km de oraș, primește ordin de la Divizie de a se urca pe Măgura Slănicului, cheia poziției care apăra Tg. Ocna spre a face legătura cu detașamentul Căpitan Crețoiu și împreună să apere cu orice preț această poziție. Urcați pe Măgură, situația se schimbase și după o jumătate de oră, în timp ce patrulele cercetau în toate părțile spre a face legătura cu trupele noastre, apare într-o poiană un lanț de trăgători inamici, urmat la mică distanță de aproape două batalioane în coloană de marș. Deschidem imediat foc și lupta se angajează foarte îndârjită.
Neavând legătură cu nimeni, trebuia să facem față în toate direcțiile și la un moment dat, ne vedem atacați în flancul drept. Din cauza completei noastre izolări și a atacurilor dușmane din toate părțile, ne retragem succesiv până deasupra orașului Tg. Ocna, unde cu toate atacurile înverșunate ale inamicului, stăm pe Măgură până când se înnoptează. Patrulele ungurești trecuseră în acest timp în spatele nostru spre satul Mosoarele, dar văzând rezistența disperată de pe Măgură, s-au înapoiat. Trupele noastre trecuseră pentru a se organiza pe malul stâng al Trotușului, așa încât noi eram singura unitate de pe stânga Slănicului care mai lupta încă pe dreapta râului Trotuș. Încetând tacurile inamicului, ne coborâm în cea mai perfectă liniște în satul Mosoarele, unde găsim un ofițer de la Divizie care ne transmite ordinul domnului comandant al Diviziei ca să reocupăm din nou cu orice preț și sacrificiu Măgura Slănicului. Această poziție trebuia să fie pivotul contra atacului ce trebuia să-l dea a doua zi restul Brigăzii a 13-a Infanterie întărită cu Regimentul de Vânători de Munte.
Cu toate că soldații noștri erau cu desăvârșire sleiți de atâtea lupte și încordare, ce durase 3 zile și 2 nopți fără pic de repaus, pornim la deal pe munte în direcția schitului de pe Măgura Slănicului. Ajungem la schit pe la orele 10 noaptea și cum nu eram deloc orientați asupra situației ne instalăm în avantposturi în jurul Bisericii.Călugării care se aflau în rugăciune, ne-au primit cu lacrimi de bucurie, înălțând rugi fierbinți către Cel Atotputernic pentru izbânda trupelor noastre. În zorii zilei patrule ungurești încep a soterenul, căci în timpul nopții nu îndrăzniseră să se coboare în vale. În acest timp, soldații noștri lucrau cu înverșunare la facerea măștilor de jur împrejurul schitului. În sfârșit, pe la 6 dimineața ungurii năvălesc asupra schitului, dar sunt primiți cu un potop de gloanțe și grenade din măștile noastre. Primul lor avânt este astfel sfărâmat și în jurul schitului ciuruit de gloanțele inamicului, se face liniște pentru câteva ore. Dar ungurii sunt îndârjiți și dau șase atacuri disperate asupra bietelor noastre măști.
Românul însă are nervi de oțel și hotărârea noastră era luată: „Ori murim toți, ori ungurii nu pot să ne dea un pas înapoi”. Până la orele 10 dimineța, tunurile ugurești, care din cauza unghiului mare al terenului, nu puteau trage la schit și nu ne făceau nici un rău. De la această oră însă, un potop de proiectile încep a cădea în pământul moale al grădinii din jurul schitului. Dușmanul adusese niște obuziere de 150 mm cu care trăgea la disperare în acest cuib de rezistență îndârjită. Spectacolul ce se prezenta ochiului, în timpul acestor teribile ore, era pe cât de măreț și variat, pe atât de plin de jale și înfiorător. Biserica nu mai avea nici un geam întreg. Pereții erau ciuruiți de mitraliere și în partea dinspre nord o gaură mare în peretele gros al zidului, arăta urma unui proiectil dușman. Gropile de obuz, erau ca semănate în grădina care înconjura schitul și restul stupilor de albine ale călugărilor erau împrăștiate pretutindeni. Pe linia măștilor, câteva obuze îngropase cu totul câțiva viteji care nu se clintiseră un pas îndărăt, deși vedeau bine moartea apropiindu-se de ei. În schit, călugării se rugau mereu pentru izbânda noastră, pe când chiliile lor, schimbate în post de prim ajutor, erau pline de răniți care răbdau cu hotărâre, durerile rănilor lor. În spatele schitului, cei care trecuseră în lumea eroilor erau adunați și cu lumânările aprinse la căpătâiul lor, păreau că nu vor să ne părăsească, până nu vor vedea dușmanul respins.
Ultimul atac al ungurilor fiind zdrobit de piepturile noastre, pe la orele 5 după amiază liniștea din jurul schitului nu mai era întreruptă decât de rugile fierbinți ale călugărilor, în jurul gropilor care stăteau ca niște guri sălbatice, gata să înghită pe veci pe acei care fuseseră iubiții noștri camarazi. Cu lacrimile în ochi ne-am luat ultimul rămas bun de la ei…în timp ce din schiturile vecine, câte un freamăt înăbușit, abia scăpat printre dinții încleștați, ne strângea și mai mult inima, gândindu-ne la cei răniți. Dar frunțile noastre, se descrețesc la auzul strigătelor de URA, scos din piepturile celor care contra atacau la dreapta noastră. Văzând cum ungurii fug în dezordine în fața forțelor unite ale Brigăzii 13 Infanterie și Regimentul de Vânători de Munte, inimile noastre de ostași, se umpleau de bucurie și un chiot teribil iese din piepturile soldaților noștri ai căror nervi fuseseră atât de încordați, tot timpul acestei grozave lupte. Petreceam noaptea de 30 iulie 1917, mai liniștită ca oricând și cu toată oboseala, nu adormim decât târziu, din cauza bucuriei ce revărsase în în sufletele noastre, reușita atacului de la dreapta. În zorii zilei de 31 iulie, atacam pe tot frontul și ungurii încolțiți din toate părțile de trupele noastre, sunt puși în debandadă. În fuga lor disperată, aruncau caii cu samarele în fundurile prăpăstiilor munților, părăsesc mitraliere, grenade, cartușe, bucătarii și fug câți pot scăpa, aruncându-și chiar și armele. Victoria noastră a fost strălucită, strigătele de URA și chiotele făceau să răsune văile…Tg. Ocna era salvat, grație în mare parte eroismului cu care soldații noștri au rezistat în jurul schitului, din care se înălțau rugi fierbinți pentru izbânda noastră.
Sursa: Arhivele Militare Române, fond Secția a II-a Informații a Marelui Stat Major
Prof.dr. Cornel Mărculescu
