În demersul nostru ne propunem să aducem la lumină unele aspecte din viața Regimentelor românești care au participat la primul război mondial, dar mai ales, a însemnărilor unor soldați și ofițeri, care au luptat, au luat decizii și și-au dat viața pe front. Cu atât mai mult sunt deosebit de importante aceste însemnări, cu cât, ele readuc în atenția publicului larg, momente și fapte ale strămoșilor noștri din primul război mondial, mai puțin cunoscute, unele chiar inedite, păstrate în custodia Arhivelor Militare Române, documente cercetate de-a lungul timpului de noi cu meticulozitate. Pentru ineditul informațiilor, am ales să păstrăm în mare parte grafia timpului, chiar dacă în anumite momente scrisul era greu lizibil și am întâmpinat dificultăți în descifrarea acestuia, sau informațiile erau scrise în dialectele epocii.

Locotenent Alexandru Sion

Cine nu cunoaște în Regimentul 27 Infanterie bravura și voia bună a locotenentului Alexandru Sion, „Alecu”, cum îi zicem noi! Era cel mai vesel din noi toți, în orice împrejurare ne-am fi găsit, pe orice vreme el nu-și pierdea niciodată voia lui bună și toți cei din prejurul lui ca electrizați nu simțeam greutatea. Bravura și disprețul lui de moarte era de pomină pentru toți ostații din Regimentul nostru. Unde era greul mai mare, unde lupta cea mai înverșunată și ploaia de gloanțe mai fără răgaz, acolo îl aflai pe Alecu. Ei toți, la vederea lui, căpătau curaj de înaintau flăcăii pe Valea Trotușului, fără să bage de seamă potopul de gloanțe și fum ce arunca inamicul. Și mulți cădeau în jurul locotenentului Sion, iar el parcă era fermecat, nu era atins niciodată, a fost în toate luptele din Transilvania. Și adesea îl sfătuiam noi să fie mai cu luare aminte, dar el răspundea totdeauna râzând cu voie bună: „Măi, eu nu mor, măi!”.

La sfârșitul lunii iulie 1917, porniseră inamicii noștri o ofensivă puternică pe Valea Oituzului și a Uzului până la frontul rus cu care nemții și ungurii se înfrățiseră. Regimentul 27 Infanterie s-a retras conform ordinelor până în satul Bogata de la nord-vest de Tg.Ocna. În ziua de 30 iulie 1917, a primit ordin Regimentul nostru să contra atace pe inamicul ce amenința să ocupe Valea Trotușului și să-l respingă până în vechile tranșee. Înainte de începerea atacului, locotenentul Sion era foarte vesel și îmbărbăta cu voia lui bună pe toți, făgăduia mereu că va fi vai de nemții peste care va da el cu compania; soldații luiîl aprobau din ochi și toți se uitau la el cu admirație și dragoste, căci îl știau că e cel mai viteaz din toți.

Era o zi frumoasă de iulie, dar căldura nu se simțea în pădurea în care era adunat Regimentul. Cu liniște s-a primit de toți ordinul de ATAC, explicat cu multă pricepere și îndemn la luptă de cel mai iubit din Comandanții de Regimente, de domnul colonel Ganea Ștefan. Compania 1-a sub comanda locotenentului Sion, era în linia întâi pe pintenul format de pârâul Ariniș în dreapta și vârful Titirez în stânga. Înaintea primului val al Companiei sale mergea locotenentul Sion conducând cu pricepere atacul Companiei. Și de aproape îl urmăreau băieții, căci aveau exemplul șefului lor iubit și viteaz. A început inamicul să tragă cu puști și mitraliere, dar valurile de asalt mergeau regulat suind cu greu panta spre vârful Vrânceanu și Cireșoaia.Văzând inamicul siguranța cu care înaintau ai noștri, au părăsit în grabă tot ce aveau mai greu pe ei și fugeau speriați căci știau că baioneta românească nu iartă. Ajungând astfel Compania 1-a condusă de bravul comandant până în vârful Vrânceanu, unde locul se deschide, nemaifiind pădure, tot timpul, locotenentul Sion nu mai contenea cu glumele și cuvintele de îmbărbătare, găsea pentru fiecare un cuvânt ce merge la inimă, iar cei grav răniți se uitau cu jale după el și le părea rău că nu pot să-l urmeze, căci, cu omul vrednic nu e păcat să mori. Cei ușor răniți nu stăteau un moment pe gânduri să urmeze rândurile însuflețite de locotenentul Sion.

Ajungând ai noștri sub vârful Vrânceanu, a început inamicul un baraj de artilerie și o ploaie de gloanțe de mitraliere și arme de nu se mai auzea nimic nici în cer nici pe pământ. Era pe la ora 5.30 seara. După o scurtă oprire, a pornit valurile de asalt neluând în seamă prăpădul prin care trebuia să treacă. În fruntea Companiei sale și strigând „Înainte”, a pornit locotenentul Sion prin focul inamicului. Dar, nu a făcut decât câțiva pași și a căzut doborât de un glonț în burtă. Și a mers înainte Compania 1-a să răzbune pe dragul lor comandant. Locotenentul Sion a fost luat în grabă și dus la postul de prim ajutor, unde își simțea sfârșitul viteazul, dar niciun semn, nicio lacrimă nu-i trăda suferința. Și când soarele își ascundea fața după munții Carpați pentru a nu mai lumina atâta sânge pe pământ, a închis ochii pentru totdeauna Locotenentul Sion, iubitul nostru Alecu, cu gândul la compania sa și la soldații lui mult iubiți. Plâns de toți cei care l-au cunoscut, a fost înmormântat lângă Biserica din Bogata. Pentru bravura cu care a luptat, a fost citat prin Ordin de Divizia a 7-a, iar unui redut de pe vârful Vrânceanu i s-a dat numele de redutul Locotenent Sion.

Căpitan Ioan Archip

Sublocotenent Constantin Ciosu

Sosise ziua mult așteptată și căutată de mic și mare. Era ziua de 15 august 1916 când Armata Română pășea maiestos peste culmea Carpaților, ducând pe vârful baionetelor libertatea fraților lor. Toți erau veseli și voioși prcă mergeau la nuntă. Nu se cunoștea nici oboseala, nici foamea și nici o piedică. Îndată după trecerea graniței, văd că vine și mi se prezintă la Companie, sublocotenentul Constantin Ciosu, care spune că după dorința sa a fost mutat de la trenul de luptă al Regimentului la Compania 11-a. Mare îmi fu mulțumirea sufletească când văzui că în unitatea ce o comand voi avea pe acest ofițer însuflețit de adevărate sentimente românești.

În înaintarea noastră în Ardeal până aproape de Sighișoara, în orice însărcinare grea ce avea vreunul din plutoane, sublocotenentul Ciosu era acela care cu mâna la chipiu îmi spunea: „Domnule locotenent, eu cu plotonul meu voi să axecut aceasta”. Nenumărate au fost însărcinările pe care le-a avut și le-a executat ca un adevărat ostaș cu dragoste de neam și de țară sfidând moarte cu un dispreț de netăgăduit. Era cam pe la sfârșitul lui septembrie 1916 când armatele germane concentrate în număr covârșitor iau ofensiva și încep a respinge armatele noastre, forțându-ne la retragere. Părăseam terenul ocupat, dar cu lupte îndârjite, cauzând inamicului pierderi simțitoare. Ajunsesem aproape de graniță la locul numit Poiana Uzvolghy. Nu aveam nici o știre pozitivă despre ce forțe are inamicul. Pentru aceasta, comandantul Regimentului Bacău nr. 27 Infanterie, locotenent colonel Cezar Mihail, mă cheamă la ordine și îmi ordonă ca împreună cu un pluton să pregătesc o cursă inamicului și să-i fac prizonieri.

Mă întorc imediat la Companie după primirea ordinului unde comunic însărcinarea primită. Numaidecât sublocotenentul Ciosu iese înainte și spune: „Domnule locotenent, eu voi executa aceasta!”. Parcă îl și văd cum ăți lua plotonul săltând de bucurie și îndreptându-se spre locul indicat. Cum ajunse acolo, își așeză oamenii în așa fel încât pe la ora 3 p.m. aud câteva focuri de arme și încolo nimic mai mult. Ce era? O patrulă de Husari trecu peste posturile așezate de sublocotenentul Ciosu și mergea înainte. Când s-a depărtat vreo 150 metri, sublocotenentul Ciosu deschide un foc repede în urma lor, somându-i să se predea. La aceasta, patrula inamică descalică la cai și deschide și ea focul. Un glonț nemilos lovește mortal pe bravul ofițer. Îndată căzu la pământ strigând sergentului Ferestauaru: „Puneți mâna pe ei și să mă răzbunați”. Într-adevăr, patrula fu prinsă, dar de astă dată sublocotenentul Ciosu plăti tributul său către țară cu viața.

Căpitan Ioan Archip

Sergentul Gheorghe Ferestauaru

Era în ziua de 2 ianuarie 1917, când nemții căutau cu orice preț să dea ultima lovitură Armatei Române, spre a pune stăpânire și pe Moldova. Ne găseam pe poziție la Pralea în rezerva Brigăzii de Cavalerie, când Regimentul Bacău nr. 27 Infanterie primește ordin de a pleca în ajutorul Regimentului 15 Infanterie care fusese respins de inamic de pe cota 773. Plecăm pe la ora 4 p.m. în direcția ordonată unde ajungem la ora 11 p.m. , rămânând pe loc până în zorii zilei când ne-am pregătit de contra-atac. În ziua de 3 ianuarie 1917, ora 11 p.m. primim ordine de contra-atac spre a relua cota 773. La acest contra-atac s-a distins sergentul Gheorghe Ferestauaru, care punându-se în capul Plotonului său, în cel mai scurt timp fu în vârful cotei cu strigăte de „URA”, de clocotea văile. Inamicul, îngrozit fu pus pe fugă, lăsând totul în urma lui, dar după câteva minute un glonț nebun vine și lovește în piept pe bravul sergent, care rostogolindu-se alături de ai săi, strigă: „Fraților, nu-i lăsați, a noastră e izbânda!”. Nu trecu mult timp și viteazul sergent ăși dădu sufletul, strângându-și arma dragă la piept cu care pe mulți dușmani îi culcase pe veci. Plâns de întreaga Companie în care viteazul sergent căzuse, odihnește la umbra falnicilor stejari din Munții Pralei, unde pâraiele șoptesc, frunzele murmură, zicând: „Prin brațul vostru eroic, izbânda va fi a voastră”.

Căpitan Gheorghe V. Popescu

Sursa: Arhivele Ministerului Apărării Naționale, Centrul de Studii și păstrare a Arhivelor Militare, fond Secția a II-a Informații a Marelui Stat Major

Prof.dr. Cornel Mărculescu