În demersul nostru ne propunem să aducem la lumină unele aspecte din viața Regimentelor românești care au participat la primul război mondial, dar mai ales, a însemnărilor unor soldați și ofițeri, care au luptat, au luat decizii și și-au dat viața pe front. Cu atât mai mult sunt deosebit de importante aceste însemnări, cu cât, ele readuc în atenția publicului larg, momente și fapte ale strămoșilor noștri din primul război mondial, mai puțin cunoscute, unele chiar inedite, păstrate în custodia Arhivelor Militare Române, documente cercetate de-a lungul timpului de noi cu meticulozitate. Pentru ineditul informațiilor, am ales să păstrăm în mare parte grafia timpului, chiar dacă în anumite momente scrisul era greu lizibil și am întâmpinat dificultăți în descifrarea acestuia, sau informațiile erau scrise în dialectele epocii.

Viclenie bulgărească

Compania din care făceam parte era gazdă mare la Cocimar. Comandam un post de subofițeri, la sud de Omurzacea și înainte de a fi schimbați s-a decretat mobilizarea armatei române. O bucurie neasemuită străluci în ochii saldaților când ne-a sosit această veste, căci se punea astfel capăt unei așteptări de doi ani, iar fiecare avea încredințarea că războiul era de neînlăturat, fiecare știa că într-o bună zi va trebui să ne măsurm cu dușmanii noștri din totdeauna și încrezători în tăria cugetului și a brațului și în dreptatea cauzei pentru care aveam să luptăm ca o binecuvântare. Mă rugară toți într-un glas să mă duc la domnul căpitan și să vorbesc în numele lor, cum că ei vor să nu fie schimbați și că îl roagă să le îngăduie mulțumirea de a face cea dintâi primire vecinilor noștri, de viță atât de nobilă, despre care chiar povestea spune că se trage din acel înțelept care ar fi scos cândva luna din puț. Mă dusei. Când a aflat scopul venirii mele, domnul căpitan cu lacrimi în ochi de bucurie ne-a îngăduit din ceea ce ceream și ne-a urat izbândă bună. Curând, ajunsei la soldații mei care mă așteptau nerăbdători, iar când răspunsul a fost cel așteptat, cel dorit de toți, am pus împreună mâna pe arme și în numele patriei noastre, am făcut jurământ să nu dăm înapoi un pas în drumul ce avem de îndeplinit.

În noaptea de 19-20 august 1916, un grănicer sosit în grabă, ne spune că bulgarii au atacat patrulele noastre și înaintează. Erau orele 3.30 noaptea, când au început să se audă focuri repezi la garda mare nr. 1, in scurt timp, împușcăturile au devenit tot mai dese în acea parte. Stăteam în tranșee privind terenul sectorului nostru de pază, unde spre nemulțumirea noastră nu se ivea niciun bulgar. În același timp, începu a ploua mărunt și des, iar ceața se lăsa tot mai groasă perdeluind vederea și de la un timp, împușcăturile au început să se oprească. Nici o mișcare pe nicăieri și se făcu tăcerea grea, apăsătoare pe suflete, care a ținut până la ziuă. Cu venirea zilei, împușcăturile au început din nou, iar noi ne ziserăm cu toții: „Vor ataca!”. Dar o bucurie ascunsă ne vibra în suflet, căci atacul lor însemna pentru noi momentul propice de a trimite câte un musafir de oțel și plumb în pielea fiecărui Ivan ce va îndrăzni să apară înaintea tranșeelor noastre. Tot așteptând și cugetând astfel, vedem deodată apărând în fața noastră un grup de vreo 15-18 călăreți. Îi lăsarăm să se apropie de tranșee, însă, se opriră, și nerăbdător am scos capul afară să le urmăresc mișcările. În acel moment, cum mă văzură, au început a striga o amestecătură de cuvinte românești și bulgărești din care se putea ghici că voiau să ne spună că sunt „Ruschi”. Nu cunoșteam prea bine uniformele, și dat fiind că se asemănau foarte mult, de asemenea știind că în urmă cu o zi fuseseră patrule rusești prin acea parte, mă dusei, dar astfel încât să las liber câmpul tragere camarazilor mei din tranșee. Apropiindu-mă, observ că amicii ruși scot carabinele după gât, și cunoscând puțin limba bulgărească, am înțeles din convorbirile lor cuvântul „Foc”, după care ne-am culcat îndată la pământ. Soldații mei au început să arunce asupra lor o grindină de gloanțe și cât ai clipi din ochi, „amicii ruși” au fost împrăștiați ca puii de potârniche. Din loc în loc se putea observa rămas câte un cal, iar câțiva bulgari adormiți întru Domnul, plătiră cu viața această îndrăzneală obraznică. Au mai încercat în acea zi de câteva ori să recucerească terenul din sectorul nostru, dar întreaga osteneală le-a fost zadarnică. Cu ochii deschiși, cu mintea ageră și arma gata, soldații mei își chemau norocul de a putea trage pe săturate. Însă, Fericirea aceasta n-au avut-o. Coborâtorii marelui înțelept de care a fost vorba mai sus, au ales alt drum.

Sergent Florea Ion, Compania I-a, Regimentul 23 Infanterie

Când nu știi ce-i frica

În ziua de 4 octombrie 1916, batalionul nostru ocupa o creastă între Tatlageacu Mic și Tatlageacul Mare. De la noi și până la inamic să fi fost mult și bine vreo 600 metri, ne despărțea doar o vale în fundul căreia întâmplarea pusese o rodnică grădină de zarzavaturi. Tot soiul de legume și multe neamuri de flori ne desfătau privirea și multora dintre noi ne dădea inima brânci într-acolo, cu tot pericolul ce ne amenința de pe cealaltă parte a crestei. Domnul sublocotenent Poenaru Athanasiu, comandantul Companiei noastre, ca să pună la încercare curajul flăcăilor noștri, ne-a adresat șa în glumă: „Măi băieți, bună ar fi o salată de varză roșie. Ce ziceți? Se încumetă vreunul să se ducă intr-acolo? Și arată cu degetul spre grădina din fundul văii”. Atât mi-a trebuit. Fără să spun vreun cuvânt nimănui, mă strecurai dintre camarazii mei cu o foaie de cort în mână și tiptil-tiptil cu pași de vulpe, mă pomenii deodată între pătlăgelele roșii, vinete, pepeni, varză roșie și alte bunătăți. Umplui foaia de cort și după câteva clipe de gândire, în care căutam să-mi lămuresc tăcerea bulgarilor, o luai la drum înapoi, cu aceiași prevedere, căutând să mă strecor prin brazdele de buruieni. Un ropt de grindină trecu pe deasupra capului meu…„m-au văzut, îmi zisei. Și așteptând lipit la pământ să tacă puștile vrăjmașe. Așteptare zadarnică”. Se vede că aveau multă muniție de stricat, ori că le era ciudă mare unde știau că este vorba de varză-scopul obișnuit al nobilei ocupații bulgărești. Gloanțele pârâiau cu înverșunare, mai ales o mitralieră lătra fără încetare. Nerăbdător să ajung cât mai repede la ai mei, mă ridicai de jos și începui să grăbesc pașii. Un glas tainic îmi spunea parcă la ureche, că glonțul menit să mă doboare n-a ieșit încă din fabrică. În jurul meu fierbea pământul de gloanțe și văzduhul clocotea deasupra de ricoșeele gloanțelor. Ajunsei în șanț. Domnul sublocotenent martor al acestei fapte, îmi strânse mâna prietenește, și această răsplată este cea mai mândră dintre amintirile de ostaș.

Soldat Radu Bărbieru, ordonanța sublocotenentului Poenaru Athanasiu

Sursa: Arhivele Ministerului Apărării Naționale, Centrul de Studii și păstrare a Arhivelor Militare

Prof.dr. Cornel Mărculescu