În demersul nostru ne propunem să aducem la lumină unele aspecte din viața Regimentelor românești care au participat la primul război mondial, dar mai ales, a însemnărilor unor soldați și ofițeri, care au luptat, au luat decizii și și-au dat viața pe front. Cu atât mai mult sunt deosebit de importante aceste însemnări, cu cât, ele readuc în atenția publicului larg, momente și fapte ale strămoșilor noștri din primul război mondial, mai puțin cunoscute, unele chiar inedite, păstrate în custodia Arhivelor Militare Române, documente cercetate de-a lungul timpului de noi cu meticulozitate. Pentru ineditul informațiilor, am ales să păstrăm în mare parte grafia timpului, chiar dacă în anumite momente scrisul era greu lizibil și am întâmpinat dificultăți în descifrarea acestuia, sau informațiile erau scrise în dialectele epocii.

Un episod din luptele de la Turtucaia

De trei zile, capul de pod Turtucaia era împresurat de trupe inamice, compuse din bulgari, turci și nemți, care în liniște preparau lucrările pentru lovitura ce voiau să ne dea. Detașamentele de acoperire a trupelor, care lucrau ziua și noaptea la întăriri erau foarte rezervate, mai ales ziua și nu făceau altceva decât în cursul nopții să vină și să se apropie de rețelele de sârmă ale centurei ce încingea toate centrele de fortificație ale capului de pod. În timpul zilei făceau observații în punctele prielnice, iar în timpul nopții veneau a ne tăia sârma. Mă găseam cu un pluton compus din oameni tot unul și unul într-un șanț ce era cel mai apropiat punct al nostru de inamic în fața satului Antimova unde inamicul își avea instalat un detașament de o companie de acoperire. Ordine superioare erau ca nimeni să nu iasă din linia de centură fără ordin. Cum ordin nu mai venea și cum aproape regulat în fiecare noapte inamicul venea să ne supere cu focuri și să nu ne lase în liniște, mă hotărăsc ca împreună cu câțiva gradați și soldați buni să fac o mică recunoaștere înaintea șanțului nostru, în scopul de a face cunoștință musafirilor ce ne vizitau des.

Caporalul Gheorghe Velicu, un om roșcovan bine făcut, caporalul Ion Nicolae, un rudar din Oltenița, foarte curajos și conștiincios și soldatul Gheorghe Sohan, un om cu o statură mai mult înaltă decât măruntă, pe fața căruia se putea citi aventurile ce le avusese în viața sa, căci fusese dezertor din armata română în cea bulgară și cu ocazia amnistiei din 1915, se reîntorsese în armata noastră, fură cei dintâi care se oferiră a merge cu mine. Mi se părea că Sohan, nu părea a fi nimerit pentru o asemenea acțiune, ca unul căruia îi puneam la îndoială cinstea în urma faptului său din viață legat de dezertare. Întradevăr, dăduse el dovadă de mult curaj, căci nu era noapte ca el să nu plece fără să știu din șanț, să străbată linia șanțurilor inamice, avantposturile inamicului, pentru ca să ajungă la o bostană cu pepeni, a unui turc care fusese ocupată de inamic și în care Sohan își avea însemnat pepene cu pepene, precum și durata fiecăruia până la copt. Deși i-am atras atenția ca să nu se mai ducă că poate să fie prins și să plătească scump pepenii turcului, totuși nu înțelegea și îmi spunea „Lasă domnule sublocotenent, îmi cunosc eu mușteriii mei, că doar nu degeaba am stat io în mijlocul lor. Nu sunt ei atât de deștepți ca să poată pune mâna pe Sohan, și apoi mi-e necaz domnule sublocotenent că toată vara cât am fost concentrat pe la șanțurile astea să îngrijesc pepenașii turcului și acum când s-au copt ciotinile să ni le mănânce”. Și cu această convingere a lui obișnuia ca în fiecare noapte să se ducă să viziteze bostana și să aducă și camarazilor câte un sac de pepeni. Pentru că m-a rugat mult și într-un final m-a și amenințat că nu are să asculte de ordin dacă nu-l voi lua, m-am decis de l-am luat și pe el pentru această dificilă misiune. Astfel, formez în valea din partea satului 3 patrule a câte 3-4 oameni, dau fiecăruia obiectivul și pornim. Sohan era la patrula nr. 1 care avea ca obiectiv colțul unei vii. Înaintam numai pe brânci, căci drumul era descoperit. Nu apucasem să înaintăm nici 200 de metri și văd pe Sohan că vine la mine când târâș, când rostogolindu-se și-mi spune: „Domnule sublocotenent, vezi la colțul viei de colo un povârneț, ăla să știți că este Ioniță, mușteriul nostru, parcă văd că pică în laba mea acum!”. Opresc celelalte patrule și cu patrula lui Sohan ne apropiem pitulați până la câțiva zeci de pași de povârneț, fără să fim observați. Era un observator inamic. Era înapoia unui copac și care voia tocmai să se urce. Îl lăsăm să se urce și când era aproape gata, aud vocea lui Sohan: „Dobârdem, Dedu Ivan, kakvo praviș tuk? (Bine ai venit, bade Ivan, ce faci aici?) Ia vin la mandea încoace”.

La început, bulgarul crede că are să poată scăpa, dă să fugă, însă pentru că era prea aproape de el, renunță la aceasta și cade în genunchi și ridicând mâinile în sus, se roagă în limba lui să nu fie omorât. Îl luăm și îl expediem înapoi la Domnul Comandant al Batalionului și apoi ne urmărim drumul spre Antimova. În marginea dinspre noi a satului, era un cimitir turcesc înconjurat de șanțuri. Între cimitir și sat era un grup de stejari bătrâni, înalți, între care se găseau bordeiele trupelor noastre ce se aflau aici înainte de venirea bulgarilor, formând rezerva avantposturilor și care fuseseră de noi părăsite fără luptă, în urma unui ordin încă din prima zi de operație. Înaintarăm cu toate patrulele până la 300 de metri de șanț, unde ne oprirăm după o cută de teren, deoarece terenul era descoperit, trimit înainte pe caporalul Ion Nicolai, rudarul, și pe Sohan, ca să cerceteze cimitirul. Pentru că aceștia ajunseseră până la șanțurile cimitirului și nu fuseseră descoperiți de inamic, mă hotărăsc să mă duc și eu singur, lăsând patrulele pe loc. Plec, niciun zgomot. Când ajung în șanț, deodată se dezlănțuie un foc continuu asupra noastră. Bulgarii se găseau în șanțul opus al cimitirului la 70-80 de pași și de acolo ne lăsase să ne apropiem. Pentru un moment, ne credeam ori împușcați, ori prizonieri. Ce era de făcut? Un consiliu în grabă avu loc. Eram trei. Majoritatea voturilor decideau. Eu și caporalul furăm de părere că prin ploaia de gloanțe să ne înapoiem la ai noștri, dacă Dumnezeu are să ne ajute și de acolo să începem lupta. Sohan nu vru să consimtă și rămase în șanț neobservat de bulgari. La pornirea noastră, ploaia torențială de gloanțe se dezlănțuie asupra noastră. Din fericire, niciun glonț nu atinge pe niciunul dintre noi și scăpăm până la ai noștri teferi. De aici, descoperind bine locul de unde trăgeau bulgarii, deschiseserăm și noi focul. În retragerea noastră, bulgarii s-au crezut scăpați și începuse a se descoperi de după copaci și de prin șanțuri. Atât așteptă Sohan, cel care rămăsese în șanț și îl nimeri cu un glonț pe unul dintre bulgari, care începuseseră să râdă de noi. La aceasta, bulgarii s-au ascuns iarăși și după ce am început și noi să tragem și să înaintăm, bulgarii au început a fugi în șanțuri, în pâlcuri, pâlcuri. În fuga lor, s-a putut vedea cum doi dintre ei duceau pe cel care a murit, unul de un picior, iar altul de alt picior, lăsând capul să se târască pe pământ. Pentru că în sat mai erau forțe inamice și pentru că ținta noastră fusese atinsă, ne-am întors la șanțul nostru, mulțumindu-ne că am făcut cunoștință musafirilor noștri și am putut să luăm unul dintre ei pentru a-l găzdui. Ca rezultat al acestei acțiuni, a fost că pe baza informațiunilor căpătate de la musafirul găzduit, a pornit cu întreg batalionul o recunoaștere ofensivă a satului Antimova, de unde reușim să alungăm pe inamic.

Locotenent Petre V. Jeles

Sursa: Arhivele Ministerului Apărării Naționale, Centrul de Studii și păstrare a Arhivelor Militare

Prof.dr. Cornel Mărculescu