În demersul nostru ne propunem să aducem la lumină unele aspecte din viața Regimentelor românești care au participat la primul război mondial, dar mai ales, a însemnărilor unor soldați și ofițeri, care au luptat, au luat decizii și și-au dat viața pe front. Cu atât mai mult sunt deosebit de importante aceste însemnări, cu cât, ele readuc în atenția publicului larg, momente și fapte ale strămoșilor noștri din primul război mondial, mai puțin cunoscute, unele chiar inedite, păstrate în custodia Arhivelor Militare Române, documente cercetate de-a lungul timpului de noi cu meticulozitate. Pentru ineditul informațiilor, am ales să păstrăm în mare parte grafia timpului, chiar dacă în anumite momente scrisul era greu lizibil și am întâmpinat dificultăți în descifrarea acestuia, sau informațiile erau scrise în dialectele epocii.

Ce zi frumoasă fu ziua de 24 august 1916 pentru Regimentul 39 Infanterie. Flăcăii acestui Regiment au primit atunci botezul de sânge. În acea zi, bulgarii obraznici au cunoscut pe români și puterile lor. Oștile stăteau față în față și furia de fier începuse, când, pe la orele 17 după amiază, cum eram aproape de gara Ghelengic, văd venind pe linia ferată un om îmbrăcat civil. Venind dinspre dușman, dădea de bănuit, ba unii soldați de-ai noștri traseră în el. Când se mai apropie, recunoscui întrânsul un slujbaș al Căilor Ferate Române. Nu era înalt, dar chipeș, bine legat și după felul cum călca, puteai spune că este un om hotărât și curajos. Era un adevărat act de curaj, ca să treci drept și voinicește de la vrăjmaș la ai tăi, sub ploaia de gloanțe din ambele părți.

-Să trăiți, domnule colonel! Mă numesc Vasile Nicolae, sunt macagiu în gara Ghelengic, familia mi-am trimis-o în țară, iar eu vin la dumneavoastră. Dați-mi o armă și cartușe, căci vreau să lupt și eu cu dumneavoastră. Termenul de armată mi l-am făcut în Regimentul nr. 28 Radu Negru. Sunt sergent rezervist, iar legea mă dispensează de serviciul sub arme, însă eu nu mai pot răbda. Primiți-mă, la dumneavoastră în Regiment!

-Așa îmi vorbi îndrăznețul sergent rezervist.

-Ia și dumneata arma și cartușele camaradului de acolo, îi răspunsei, arătând spre un ostaș ce închisese pentru vecie ochii. Și pentru că vrei așa de mult, vino între noi și mai împuținează din dușmani. A împușcat mereu și observam că aveau efect gloanțele lui, ca și a multora dintre ostașii mei. În scurt timp, s-au creat goluri în rândurile vrăjmașului. Au început să bată retragere, iar năvala românilor noștri i-a prăbușit în șanțuri și i-a făcut să umple câmpul. Pe la două ceasuri din noapte, când am adunat Regimentul, observ că Vasile Nicolae nu este nicăieri.

-S-au întâmplat multe după aceea și Regimentul meu, greu încercat, se află pentru refacere în satul nou din Dobrogea. Uitasem aproape de primul episod, care totuși mă mișcase atât, când într-o bună zi, mă pomenesc rugat să primesc pe un om străin, care cerea să-mi vorbească. Introdus în camera de primire care era birou, dormitor, sufragerie și salon, recunosc imediat pe omul meu de la Ghelengic, pe vrednicul meu ostaș de luptă de atunci.

-Dar ce te aduce pe la mine, Vasile Nicolae? Îl întreb și mirat și bucuros.

-Să trăiți, domnule colonel! Apoi eu, m-am înrolat voluntar în Regimentul dumneavoastră. Îmi place regimentul de la Ghelengic, dacă vă mai amintiți. Și am așa o dragoste de dumneavoastră! Sunt scutit de armată, după cum știți, dar mi-a rămas la inimă un ghimpe  de atunci de la Ghelengic și mă roade grozav ura pe spurcații aceia de bulgari. Am cerut direcției C.F.R. să-mi dea voie să mă înrolez, am arătat și unde, și iată-mă la dumneavoastră, cu acest ordin.

-Poate vrei să te reangajezi, i-am spus. Eu pot să fac acest lucru.

-Nu, domnule colonel, eu nu umblu după slujbă, eu vreau un loc în rânduri, să lupt, să mă răzbun pe jefuitorii caselor noastre, să-mi împac sufletul atât de încleștat!

-Și a rămas la mine în regiment acest brav ostaș. A luptat pretutindeni, în luptele de lângă București, îmbărbătând, dând exemplu, fiind totdeauna cel dintâi înainte și cel din urmă la retragere. Și-a făcut datoria cu prisosință în cadrul Companiei  3-a. Însă, cruda boală „tifosul exantematic” mi l-a răpit în timpul refaceri din Moldova. Fie-i țărâna ușoară! Aibe-l Dumnezeu în grijă, în lumea celor drepți!

Curaj, devotament, voință

Doamne, ce grozave lupte între ruși și bulgari. Curgea sângele valuri, și cu cât curgea mai mult, cu atât lupta era mai îndârjită. Loveau bulgarii, cu răzbunare dar, și românii noștri nu-și greșeau loviturile. Era sânge creștinesc acela ce uda pământul, dar crimele monstruoase făcute de aceia cărora le-am deschis drumul, de aceiași cărora le-am dat libertatea, erau prea mari. Loveau spurcații – uitaseră bine facerile – ochii lor nu vedeau decât sânge și loveau. Eram în valea Enghezului, iar Regimentul 39 Infanterie Petru Rareș, vrednic de numele ce-l poartă, rărise rândurile inamicului, umpluse văile de leșurile spurcate ale trădătorilor. Priveau voinicii noștri la valurile de sânge, dar loveau, căci sângele se spurcase, era sânge păgânesc, era sânge bulgăresc. Aceste se întâmplau în ziua de Sfânta Maria mică, pe 15 august 1916, iar lupta era în fierbere, potop de foc se vărsa de amândouă părțile, loveau ostașii noștri, loveau cu foc și bine, când , spre seară venise vestea că muniția era pe sfârșite, iar ostașii noștri isprăviseră toate cartușele. Focuri ucigătoare de artilerie, un baraj îngrozitor bătea coasta, iar chesoanele adăpostite după creastă, erau în neputință să iasă de acolo. Trebuia un om hotărât, trebuia un militar și mai presus de toate un român, o voință tare, care să stăpânească frica ce cuprinsese pe conductori și să preîntâmpine panica dezastruoasă. Omul îl avea Regimentul. O voce sonoră comandă „stai”, unor soldați mai fricoși, și un fior electric a magnetizat pe toți.

-Unde mergeți? Soldații noștri au nevoie de cartușe. Trebuie cu orice preț să ne ducem. Chiar de vom muri cu toții, noi trebuie să le dăm cartușe.

Era vocea sublocotenentului Vasile Negruș, om cu sânge rece și cu voință hotărâtă.

-Se oprește în mijlocul focului, adună pe toți conductorii și șefii de chesoane, îi încarcă pe toți cu saci de muniții și-i trimite la trupă, veghind el singur cum înaintau, târându-se ca șerpii prin focurile ucigătoare ale inamicului.

Și au ajuns cartușele la bravii noștri soldați, iar sublocotenentul Negruș, mulțumit că a salvat regimentul, s-a hotărât să scape și trenul de luptă. Și atunci, prin mijlocul focului ucigător al artileriei inamice, gonit de cavaleria bulgară ce se găsea la la 400 metri distanță de gara Cozicea în dreapta sa, trece prin mijlocul uraganului, sfidând moartea și pe inamic , și făcându-și drumul a salvat și pe ostașii și munițiile lor. Fapta lui a vorbit singură, iar regimentul mândru că numără mulți bravi din aceștia în rândurile lui, îl dă ca pildă celor tineri ce vor să învețe pentru viitor.

Locotenent colonel, Mihai Vlădescu

Sursa: Arhivele Ministerului Apărării Naționale, Centrul de Studii și păstrare a Arhivelor Militare

Prof.dr. Cornel Mărculescu