În demersul nostru ne propunem să aducem la lumină unele aspecte din viața Regimentelor românești care au participat la primul război mondial, dar mai ales, a însemnărilor unor soldați și ofițeri, care au luptat, au luat decizii și și-au dat viața pe front. Cu atât mai mult sunt deosebit de importante aceste însemnări, cu cât, ele readuc în atenția publicului larg, momente și fapte ale strămoșilor noștri din primul război mondial, mai puțin cunoscute, unele chiar inedite, păstrate în custodia Arhivelor Militare Române, documente cercetate de-a lungul timpului de noi cu meticulozitate. Pentru ineditul informațiilor, am ales să păstrăm în mare parte grafia timpului, chiar dacă în anumite momente scrisul era greu lizibil și am întâmpinat dificultăți în descifrarea acestuia, sau informațiile erau scrise în dialectele epocii.

Îndeplinirea datoriei prin jertfă

Era după bătălia de la Ghelengic în Dobrogea Nouă. În noaptea ce a urmat după această luptă, trupele noastre au parcurspeste 30 km spre Caraomer. Au urmat două zile de zbucium sufletesc fără lupte. Voind să știm exact împrejurările în care au fost răniți câțiva din vrednicii noștri ostași, noi ofițerii Companiei a II-a, am început să întrebăm despre cei căzuți. De un sergent ni s-a spus că a fost rănit când făcea salturi cu secția sa spre pozițiile inamice; de un soldat că a căzut când comunica ordinul Comandantului de companie către unul dintre comandanții de plutoane. Un soldat nerăbdător de a da la iveală jertfa ascunsă a unui camarad de-al lui, ne spuse:„domnule sublocotenent și soldatul Dinu Vasile a fost rănit”. Despre Dinu până acum nu aflasem, fiindcă el în modestia sa nu spusese decât la unul sau doi prieteni mai apropiați că a fost rănit. Chemând pe soldatul Dinu Vasile și întrebându-l, ne-a răspuns că într-adevăr a fost rănit și pansat de brancardier, socotind că e mai bine să nu spună nimănui dintre șefii săi. Se temea să nu fie trimis de șefii lui la ambulanță ocupând un loc de prisos pentru o rană atât de ușoară, când alții grav răniți aveau atâta nevoie de îngrijire. Voind să-i vedem rana, un brancardier îl ajută să-și desfacă pansamentul. Îi văzurăm mușchiul spetei stângi perforat de glonțul ce intrase prin umăr. Rana nu era atât de ușoară după cum o credea el în neștiința lui. A refuzat cu orice preț a se duce la ambulanță, pansat de medic până ce rana i s-a închis. Era de remarcat aceasta, căci pe când alți ostași în timpul marșului de noapte de la Ghelengic spre Caraomer, rămăseseră în urmă pierzându-și chiar efectivele militare, iar el, deși rănit, n-a rămas în urmă, păstrându-și echipamentul ce era asupra lui. Acest soldat, prin purtarea sa, a dat o pildă frumoasă de jertfă și virtute ostășească. Ca o răsplată binemeritată prin vrednicie și sacrificiu, a fost propus pentru înaintare la gradul de caporal, cum și pentru onoare, pentru care fapt a fost răsplătit de patrie, să fie o pildă vie camarazilor săi, de îndeplinirea datoriei până la capăt.

Sublocotenent Nicolae Istrățoiu

Episod din lupta de la Moratanu la 21 septembrie 1916

Era pe la ora 8 dimineața în ziua de 21 septembrie 1916 când înaintam spre poziția de luptă la vest de Moratanu. Era o dimineață liniștită, cerul senin și un vântișor adia de la nord. Se ridicase soarele puțin și razele sale binefăcătoare, începuseră să încălzească atmosfera. Ne oprim la marginea de vest a satului Moratanu, pentru ca trupa să ia ceaiul și totodată masa, căci trebuia să intrăm în luptă. Cam pe la ora 10 a.m. primim ordin să înaintăm spre inamic. Știam și erau convinși ostașii noștri că o să aibă de-a face cu bulgarii de care nu prea se temeau. Aveam în plutonul meu printre alții și pe soldatul Sandu Ion din comuna Puia Petrei, județul Ialomița, băiat foarte curajos și cu sânge rece. Ajunși în fața inamicului, am început a săpa șanțuri, adăpost până la primirea ordinului de atac, deși cu linemannul (lopată mică de infanterie) în mână, zoream pentru a ne face adăpostul necesar. Dar nu trecu mult timp și auzim „Înainte, pentru atac!”. Soldatul Sandu Ion, când auzi această comandă, strigă la rându-i, deodată: „Înainte, fraților, fără teamă, căci bulgarii nu o să prea le dea mâna pentru a da piept cu noi”. Dar, nu apucă să termine cuvintele acestea, și cum stătea sus pe tranșee îndemnând pe camarazii lui pentru a ieși la atac, un glonte inamic îl lovi în obraz ușor, dar totuși, rana era de așa natură că i se cerea îngrijiri serioase și nu-i permitea să continue a sta tot in linia întâi de luptă. Era un foc violent și gloanțele inamicului treceau fluierând pe la urechile noastre, oprindu-se în fundul văii din spatele liniei noastre. Soldatul Sandu Ion refuză să se retragă în șanțuri pentru a fi pansat și continuă să lupte cu același curaj și bărbăție. Câțiva pași mai înaintă și un alt glonte îl rănește grav perforându-i abdomenul, lăsându-se de data aceasta să cadă încet. Nu am avut timp să-l privesc, căci trebuia să înaintăm. Din această clipă însă, l-am crezut pierdut. Nu trecu mult timp și îl văd iarăși în spatele meu venind în fuga mare cu arma în mână și strigând cât îl ajutau puterile „Înainte”!. Uitându-mă la el și văzându-l cât era de galben și pe bluză și pantaloni pete mari de sânge, i-am spus să meargă îndărăt. La aceasta, cu un glas încet și tremurând, îmi răspunse că nu poate pleca, când însuși domnul colonel aleargă prin vale prin ploaia de gloanțe. Mereu, el striga „la luptă”, cerând drapelul. Mai înaintă câțiva pași și părăsit de ultimele-i puteri, căzu jos. Crezând că-i voi putea salva viața măcar acum, am insistat de a fi ridicat și dus înapoi. Era palid, prezenta puține speranțe de a mai scăpa cu viață. Tot în acea zi, am fost și eu rănit și am fost evacuat la spitalul Divizionar în satul Topraisar. Fiind cam pe-nserate, în drumul meu dădui de soldatul Sandu Ion în agonie într-un șanț cam la vreo 400 de metri sud-est de satul Topraisar. Acest brav ce înfruntase cu atâta bărbăție durerile rănilor căpătate, abia mai respira cu zâmbetul pe buze, mulțumit poate că și-a făcut datora. Și-o făcuse! Căci sângele său a curs pe brazdele însetate ale pământului din Topraisar. Cu multă durere m-am despărțit de acest brav, care cu un curaj neînchipuit disprețuia moartea, îndeplinindu-și datoria față de Țară și Tron.

Plutonier major Vasile Ștefan

Sursa: Arhivele Ministerului Apărării Naționale, Centrul de Studii și păstrare a Arhivelor Militare

Prof.dr. Cornel Mărculescu