S-a născut pe 24 mai 1875 (conform propriilor declarații, în timp ce majoritatea biografiilor lansează data de 1 iunie 1873), într-o familie veche românească din Basarabia, în satul Vaisal, județul Ismail (astăzi, satul Vasulievca, raionul Bolgrad, Ucraina), fiind fiica preotului Vasile Bălan și a soției acestuia, Elisabeta, iar satul său natal se afla în componența României, când Elena a văzut lumina zilei. A făcut școala primară la Congaz (localitatea natală a mamei sale, unde fusese transferat tatăl său ca preot), în județul Cahul, unde Elena fiind discrimanată din cauza originii românești, fiind deseori numită „cap de bou” sau „moldavii bolnavio” (adică, moldovean prost), iar ulterior, a urmat Școala Eparhială de Fete de la Chișinău, pe care a absolvit-o în 1890. La sfârșitul primului an, când părintele Vasile Bălan a venit să își vadă fiica acasă (în 1882, tatăl fusese mutat în satul Roșu, iar Elena a rămas acasă în satul Congaz, urmând să învețe cu un preot rus, înlocuitorul părintelui său, care locuia în casa lui Constantin Gândea, bunicul patern al Elenei), aceasta i-a vorbit într-un limbaj ruso-moldovenesc, greu de înțeles și astăzi: „Când m-au văzvolit în gostinaia, eu vîșivăiem un platoc”, lucru ce l-a determinat pe Vasile Bălan să îi răspundă: „învață dragă rusește, dar moldovenește nu uita, căci numai un ticălos își uită limba părintească”. În același timp, tatăl Elenei era foarte mâhnit de faptul că el era mutat ca preot foarte des dintr-un sat în altul, iar cele șase fiice ale sale, nu primeau educația cuvenită, ajungând treptat să vorbească doar în limba rusă: „Copiii când vin din școlile rusești sunt cu totul străini de noi: nu te mai pricep, dar nici nu-i pricepi. Sunt înstrăinați de neamul lor. Capătă un cult pentru tot ce e rusesc, și oricum ar fi, mă doare în suflet”.
Pe când era la Școala Eparhială de Fete de la Chișinău, tânăra Elena l-a cunoscut pe Dumitru Alistar, care urma Seminarul Teologic din Chișinău, cu care ulterior s-a și căsătorit (se pare că în urma unei discuții cu un revoluționar polonez, pe când Elena era învățătoare în satul Zărnești, acesta ar fi convins-o să își urmeze idealurile și convingerile politice, și chiar să se căsătorească, întrucât nici cea mai mare fericire individuală nu-ți poate da satisfacția sufletească pe care ți-o dă cel mai mic success pe terenul activității sociale). Își urmează soțul devenit preot în satul Ciobalaccia, din ținutul Cahul, și activează ca învățătoare începând cu anul 1890 în localitațile Văleni, județul Cahul (1890-1891), în satul Roșu, județul Cahul (1891-1893), în satul Zărnești, județul Cahul (1893-1897) și în satul Răzeni, județul Chișinău (1904-1916). Aici, Elena Alistar a ajuns după ce soțul său fusese diagnosticat cu tuberculoză și fuseseră la o cură de aer de brad la Mănăstirea Văratec în vara anului 1898, unde l-a cunoscut pe Constantin Stere. În același an 1898, Dumitru Alistar a fost transferat în satul Răzeni, acolo unde era preot și Vasile Bălan tatăl Elenei. Aici, Elena și Dumitru Alistar l-au cunoscut pe Ion Pelivan, cel care le-a oferit invitația celor doi soți să locuiască în casa lui Gheorghe Pelivan, tatăl lui Ion Pelivan.
În mare parte a activității sale, Elena Alistar era obligată să predea în limba rusă, dar, uneori le mai explica câte ceva și în limba română, lucru ce a atras atenția revizorului școlar, care a și mutat-o în altă școală. În toată activitatea aceasta de pedagog, Elena Alistar a avut meritul de a fi organizat mai multe cursuri de limbă română pentru adulţi, în contextul în care regimul ţarist de ocupaţie nu permitea să funcţioneze şcoli româneşti. Din nefericire, la 19 decembrie 1909, Dumitru Alistar a decedat, iar Elena Alistar a fost nevoită să părăsească satul Răzeni, ajungând la Iași, acolo unde déjà studia una dintre surorile ei, Eliza, la îndemnul lui Mihail Vântu și cu sprijinul lui Constantin Stere.
Tot cu ajutorul necondiționat al lui Constantin Stere, președintele Ligii Naționale a Românilor, om politic, jurist, savant și scriitor, viitor rector al Universităţii din Iaşi, între anii 1909-1916, Elena Alistar a urmat Facultatea de Medicină de la Iași, fiind susţinută şi de patriotul român Vasile Stroescu, cel care i-a facilitat obţinerea unei burse de 800 de lei pentru trei ani de studii, iar ulterior, noul rector Constantin Stere i-a oferit o bursă de la statul român. În anul 1912, Elena Alistar a devenit membră a Ligii pentru Unitatea Culturală a Tuturor Românilor, împrejurare în care l-a cunoscut pe Nicolae Iorga, la îndemnul căruia, aceasta a purtat în semn simbolic o insignă tricolor cu doliu, cu ocazia celebrării centenarului anexării Basarabiei la Imperiul Țarist. Demn de menționat ar fi faptul că, Elena Alistar, pe când se afla student în Anul V la Medicină, s-a deplasat ca voluntară împreună cu sora ei în județele Gorj și Teleorman, pentru a ajuta la combaterea holerei și tifosului exantematic, motiv pentru care, Elena Alistar a fost decorată cu Medaliile „Bărbăție și Credință” și „Meritul Sanitar”, de către Carol I, regele României. Cum era de așteptat, autoritățile ruse nu au privit cu ochi buni faptele și activitatea Elenei Alistar, care într-un raport din septembrie 1914 o clasificau drept „o convinsă românofilă extremistă, care publică articole sale în presa periodică românească făcând propagandă pentru unirea Basarabiei cu România”, iar în plus, fiind deja monitorizată, jandarmeria completa tabloul negativ afirmând că „adusese la Iași doi fii de țărani din Răzeni, cu scopul de a-i educa și a pregăti un contingent de țărani propagandiști, care ar răspândi ideile naționaliștilor români printre moldovenii din gubernia Basarabia”. Propaganda rusă nu s-a oprit aici, astfel încât, autoritățile ruse veneau să completeze că studenta Elena „cu puțin timp înainte ca în Rusia să fie anunțată mobilizarea, a sosit din România în satul Răzeni, iar atunci când Germania a declarat război Rusiei a plecat din nou în România. După un anumit timp, ea a sosit iarăși la Răzeni, unde a început să răspândească zvonuri cum că, în curând, se va declanșa războiul cu România și că populația băștinașă nu trebuie să se teamă de acest război, deoarece, potrivit afirmațiilor Elenei Alistar, românii nu vor face rău nimănui, ci vor ocupa Basarabia în liniște și pace. Alistar le spunea, de asemenea, țăranilor că este mai convenabil să se înroleze în armata română decât în cea rusă, deoarece acolo, pentru serviciul lor, soldaților li se repartizează câte 50 destine de pământ”.
Datorită ideilor sale unioniste în teritoriile românești de dincolo de Prut, militând cu credință pentru unirea Basarabiei cu România, la 19 august 1914 Elena Alistar a fost arestată de poliția secretă rusă denumită „otmanca”, pentru „activitate naționalistă” împreună cu membrii grupării lui Daniel Ciugureanu, deoarece susținea necesitatea eliberării prin forță a Basarabiei de sub stăpânirea rusă, fiind întemnițată timp de 45 de zile în Penitenciarul de la Chișinău. Ulterior, a fost eliberată din lipsă de probe, după ce îi fusese interzisă șederea în Basarabia, dar și în celelalte gubernii de frontieră, atâta timp cât Rusia se afla în stare de război, autoritățile sovietice argumentând că „văduva preotului Alistar reprezintă un pericol pentru liniștea și securitatea de aici”. După ce a absolvit Facultatea de Medicină, având ca temă „Terapia paraliziei generale”, sub coordonarea reputatului doctor Constantin Parhon, Elena Alistar a fost mobilizată în armată începând cu 16 august 1916 ca medic militar, cu gradul de sublocotenent la un spital din Iași. A continuat să profeseze la Spitalul Costiujeni de lângă Chișinău, ca medic secundar, acolo unde director era Mihail Isanos, cumnatul său, spital unde a lucrat până în 1918. În aprilie 1917, a participat la constituirea Partidului Național Moldovenesc, reprezentând fracțiunea Blocul Moldovenesc. În același an 1917, a fondat Societatea Culturală „Făclia Femeilor Studente la Medicină” şi „Liga Culturală a Femeilor din Basarabia”, unde a cerut pe toate căile Unirea cu România. În același timp, sub imboldul Revoluției din octombrie 1917 de la Petrograd, Nadejda Tudor a venit cu ideea înființării Ligii Culturale a Femeilor Moldovene din Basarabia, unde a fost invitată și Elena Alistar, care a opinat: „Eu fiind medic la spitalul Costugeni, de abia venită din Regatul Vechi, unde îmi făcusem studiile de medicină, nu prea aveam cunoștințe printre funcționare și nici printre învățătoare, însă D-na Tudor a făcut o intensă propagandă și a reușit să organizeze societatea în frunte cu următorul comitet: d-nele Alistar, Tudor, Țurcanu, Zabrov Djionat, Catanchin, Drăganciu, Budacov, Popov, Ivanov, mai târziu și d-na Isanos și altele; s-a păstrat și o fotografie a acelui comitet”.
Devenită membră a Partidului Național Moldovenesc, Elena Alistar a fost aleasă în octombrie 1917 deputat în Sfatul Țării din partea ținutului Cetatea Albă, mandat exercitat în perioada 21 noiembrie 1917 – 27 noiembrie 1918. Despre alegerea sa ca membră în Sfatul Țării și desfășurarea primei ședinței a forului din Basarabia în data de 21 noiembrie 1917, Elena Alistar avea să noteze ulterior în memoriile sale: „Neştearsă va fi în memoria mea această zi sfântă. De dimineaţă, toate străzile erau pline de norod. (…) La ora 12 a avut loc şedinţa solemnă, sub preşedinţia dlui N.N. Alexandri, cel mai în vârstă dintre deputaţi. Când d-sa a pronunţat cuvintele: «Declar prima şedinţă a Sfatului Ţării deschisă», domnia sa a vărsat şiroaie de lacrimi împreună cu aproape tot auditoriul. (…) Cu drept cuvânt se poate zice că fiecare a simţit atunci că în sufletul său a intrat însuşi Dumnezeu. (…) Ne găseam înconjuraţi de o mulţime de armată rusă, bolşevică, care în orice moment ne puteau distruge”. Este şi motivaţia pentru care paşii se vor face încet şi cântărit. Mai întâi, pe 6 decembrie 1917, Basarabia se proclamă «Republică Moldovenească în federaţie cu Marea Republică rusă». Era o formă de adormi ochiul vigilent al Rusiei, în vreme ce soldaţii basarabeni se reorganizează într-un Regiment moldovenesc, care să apere ţara. Independenţa întâmplător sau nu – avea să fie proclamată pe 24 ianuarie 1918, iar „Unirea Basarabiei cu Patria Mumă”, la 27 martie 1918.
Premergător unirii Basarabiei cu România, într-un discurs din 11 februarie 1918, Elena Alistar se adresa celor care încă nu erau hotărâți privind viitorul provinciei, că acum este momentul decisiv: „Acum ori niciodată, noi trebuie să ne unim! Orice moldovean, fie el cât de democrat, trebuie să înțeleagă aceasta și să facă tot ce se poate, să aducă orice jertfă, pentru a înfăptui această unire. Orice român cu evlavie îşi aminteşte ziua de 24 ianuarie, şi îndeosebi ziua de 24 ianuarie a anului curent. La banchetul care s-a ţinut cu acel prilej în Chişinău, eu am îndrăznit a spune că mulţi din ţăranii moldoveni şi democraţii din Republica noastră, dacă azi nu sunt încă pentru unirea grabnică cu România, pricina este că România încă nu e democratizată şi, îndeosebi, că treaba pământului nu e dezlegată. Atunci am spus ceea ce cred că simţeau mulţi ţărani şi mulţi democraţi din Republica noastră. De atunci încoace tot timpul am cugetat asupra întrebării. N-am luat parte activă de atunci încoace nici la serbări, nici la şedinţele Sfatului Ţării; parcă nu mai aveam nici serviciu, nici datorie de deputat. Simţeam că în mine se petrece o frământare de gânduri ce sunt în legătură cu întrebarea aceasta. În sfârşit, acum recunosc că m-am schimbat; eu am rezolvat chestiunea ce mă preocupa aşa de mult şi nu voi greşi dacă voi spune, că după cum am spus atunci pe faţă ce simţeau mulţi moldoveni, acum voi spune tot aceea ce simt, tot mai mulţi din aceiaşi moldoveni. Azi eu strig în gura mare: „Acum, ori niciodată, noi trebuie să ne unim!”.
Elena Alistar este singura femeie cunoscută astăzi care a luat parte activ la evenimentele politice ce au condus Basarabia către Unirea cu România, iar la data de 27 martie 1918 a votat Unirea Basarabiei cu România. Însă, Elena Alistar este cunoscută ca mare publicist încă înainte de anul 1918, când a scris și publicat în Cuvânt Moldovenesc, mai multe articole cu caracter național și cultural românesc, în special cu ocazia centenarului din 1912 a anexării Basarabiei de către Rusia țaristă, motiv pentru care a fost pusă în urmărire de către regimul rusesc. Ca urmare a activității sale, ziarul Bassarabskaia Slovo, însera în paginile sale din 1912 un amplu articol despre apărătoarea românismului din Basarabia: „au fost primite informaţii că Elena Vasilevna Alistar (născută Bălan), care-şi face studiile în România, este o românofilă extremistă. Îşi tipăreşte articolele în presa periodică românească, propagând unirea guberniei Basarabia cu România. Învaţă la Universitatea din Iaşi şi primeşte ajutoare din partea Ligii naţionale a românilor, în fruntea căreia stă cunoscutul rusofob Constantin Stere. Cu mijloacele aceleiaşi ligi, Elena Alistar educă în şcolile ieşene doi copii de ţărani din satul Rezeni, judeţul Chişinău, pe fiii lui Profirie Botnari şi Trofim Tîrgalo, pe care i-a adus la Iaşi având scopul de a pregăti un contingent de ţărani propagandişti care ar răspândi ideile naţionaliştilor. După cum am fost recent informaţi, Elena Alistar a sosit la Rezeni ceva mai devreme de anunţarea de către Rusia a mobilizării generale şi, cum numai Germania a declarat război Rusiei, ea s-a întors în România. Peste un timp ea din nou a revenit în satul Rezeni, unde a început a lansa zvonuri că va fi război cu România, dar locuitorii băştinaşi n-au de ce se teme, deoarece, precum spunea Alistar, românii n-or face nimănui nici un rău şi vor ocupa Basarabia în linişte şi pace.”
Elena Alistar, cea care era mereu îmbrăcată în portul popular românesc, a fondat Liga Culturală a Femeilor din Basarabia, a fost președinte a Partidului Poporului, înființat de Mareșalul Averescu, originar, de asemenea, din Ismail, Bugeac – Basarabia istorică, comuna Babele, actualmente în Ucraina, în 1927 fondează în Basarabia Gruparea Femeilor Române, iar în 1930 a tipărit o broșură intitulată „Mișcarea națională în Basarabia”. S-a evidențiat în activitatea Societății Ortodoxe Naționale a Femeilor Române care își desfășura activitatea sub patronajul doamnei Alexandrina Cantacuzino. După 28 iunie 1940, când Basarabia a fost anexată de către Rusia, s-a refugiat în România. După ce a locuit o vreme la Iași, Elena Alistar este arestată de regimul comunist și trimisă în orașul Pucioasa, județul Dâmbovița unde a și decedat la 10 ianuarie 1955, fiind înmormântată într-un total anonimat, în prezența câtorva rude din rândul cărora se distingea figura preotului Dimitrie Balaur, slujitor la Biserica Parcul Domeniilor – Cașin, cel pe care părintele Dumitru Alistar îl botezase în urmă cu 52 de ani în cristelnița bisericii din Răzeni și care va cunoaște ororile închisorilor comuniste de la Jilava, Gherla și Periprava. În anul 1963, prin stăruința preotului Dimitrie Balaur, rămășitele pământești ale Elenei Alistar i-au fost aduse la Cimitirul Bellu din București, în cavoul familiei Isanos.
Pentru întraga ei activitate, Elena Alistar a primit distincțiile Ordinul „Ferdinand I”, „Meritul Sanitar”, clasa a II-a pentru combaterea helerei (1913), Ordinul „Bărbăție și credință” (1913), Ordinul „Răsplata Muncii”, clasa I.
Surse:
-Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Președinția Consiliului de Miniștri;
-Gheorghe V. Andronachi, Albumul Basarabiei în jurul marelui eveniment al unirii, Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului, Imprimeria Chișinău, 1933;
-Elena Alistar, Amintiri din 1917 – 1918, în revista „Patrimoniu”, Chișinău, nr.3-4/1991;
-Iurie Colesnic, Basarabia Necunoscută, Editura Universitas, Chișinău, 1993;
-Vlad Bejan, Românii din sudul Basarabiei, Editura Fundatiei „Axis”, Iași 1998;
-Ion Țurcanu, Unirea Basarabiei cu România. Preludii, premise, realizări – 1918, Editura Tipografia Centrală, Chișinău, 1998;
-Ion Agrigoroaiei, Unirea Basarabiei cu România în presa vremii, Editura Universității Al. I. Cuza, Iași, 1999;
-Iurie Colesnic, Femei din Moldova: enciclopedie, Editura Museum, Chișinău, 2000;
-Alexandru Chiriac, Membrii Sfatului Țării (1917-1918), Editura Fundației Culturale Române, București, 2001;
-Ion Agrigoroaiei, Basarabia de la unire la integrare, Editura Cartdidact, Chișinău, 2007;
-George Marcu (coord.), Dicționarul personalităților feminine din România, Editura Meronia, București, 2009;
-Ion Constantin, Ion Negrei, Gheorghe Negru, Ioan Pelivan, părinte al mișcării naționale din Basarabia, Editura Biblioteca Bucureștilor, București, 2011;
-Andrei Popescu, Elita Basarabiei la 1917-1918. Zece personalități care au făcut Unirea, cu o prefață de Ion Constantin, Editura Minerva, București, 2018.
Prof.dr. Cornel Mărculescu
