Una dintre personalitățile dâmbovițene care a adus o contribuție remarcabilă la creșterea activității culturale a județului și a învățământului dâmbovițean, a fost și Ioan D. Petrescu, născut la Vălenii de Munte la 21 noiembrie 1818, ca fiu al vameșului plaiulului Teleajen, Petruș Dumitrache, tatăl fiind ulterior și administrator al moșiei Bărcănescului, mai apoi neguțător și vameș al plaiului, dar care, pierzându-şi averea a devenit ulterior un simplu slujbaş. În același timp, Ioan D. Petrescu era și nepot al căpitanului de oaste Petru Tatu, fiind întâiul născut al familiei, care avea să învețe carte în limba română cu popa Tama, iar cu dascălii Iani Paleapatras și Costea Pistol, a învățat greaca la Catedrala Vălenilor.
În anul 1880, Ioan D. Petrescu a editat prima monografie dedicată lui Radu cel Mare (1490-1508), menționând aici monumentele construite de voievod, lucrare tipărită în tipografia lui Theodor Michăescu. În această lucrare, Ioan D. Petrescu abordează: Finalul secolului al XV-lea; Radu şi gropniţa Drăculeştilor; Episcopia Buzăului; Patriarhul Nifon; Domnia lui Radu cel Mare. Pentru însemnătatea și frumusețea descrierii Patriarhului Nifon de către învățătorul I. D. Petrescu, am ales să prezentăm din lucrarea dedicată lui Radu cel Mare (1490-1508), personalitatea și epoca patriarhului Constantinopolului, așa cum a fost ea scrisă, păstrând întru totul, grafia timpului.
Sfântul Nifon s-a născut în prima jumătate a secolului al XV-lea, fiind din Moreea. Se spune, că pe când era foarte tânăr, Nifon a fost dat de către tatăl său Emanuel și mama sa Maria, sub îngrijirea învățatului Monachu Iosif, care i-a dat o anumită educațiune bisericească. Apoi, Nifon s-a retras la Mănăstirea Epitauron, din provincia Moesia Superioară, sau a Tauronului de la Dunăre, care din cauza deselor calamități și prefaceri s-a strămutat la Severin. Aici, tânărul nostru Nifon s-a călugărit, cu sprijinul venerabilului Antonie, Egumenul acestei mănăstiri. Mănăstirea aceasta a servit mai apoi provizoriu și de Catedrală a Sirmiului, și pe când această Mitropolie se stabili la Severinopolea, Monastirea zisă până atunci a Tauronului, se transformă în Chinobiu Monahal, cum se întâmplase și cu Mitropolia Argeșului după strămutarea capitalei la Târgoviște.
După ce petrece aici câțiva ani, Nifon lăsă Tauronul și se duse la Muntele Athos, în Monastirea Dionisiu, unde fu hirotonosit preot. Apoi, voind a vizita Constantinopolul, se duse în acea parte, și se atașă aici pe lângă Zacharia, ctitorul Patriarhiei, pe care l-a însoțit la Sinodul din Florența. Întorcându-se de aici prin Trula, reședința lui Georgih Skender Bey, ambii companioni fură bine primiți de acest stăpânitor, care le-a oferit mai mul timp ospitalitatea sa binevoitoare. Însă, pe când Zacharia și Nifon s-a aflat aici, marele Nicolae, Arhiepiscopul Ohridului, după care Zacharia a fost ales și chemat la pastoratul acestei Arhiepiscopii, iar Sfântul Nifon s-a stabilit tot tot în Monastirea Dionisiu din Athos, unde a și primit preoția. Însă, în timpul șederii sale aici, a marelui Patriarh, Episcopul Thesalonicului, Sfântul Nifon, prin susținerea patronului său Zacharia și a altor notabilități influenți ai acestei dioceze, a fost ridicat la rangul Episcopatului acestei Eparhii.
După moartea Patriarhului Massim, I. Nifon, prin mijlocirea Vizirului, unul dintre vechii săi amici, a fost proclamat în 1487 Arhiepiscop al Constantinopolului, însă, după al treilea an din păstorirea sa (1490), clericii de aici, cu excepția Patriarhului Dionisiu, care se urcase de două ori la Patriarhat, intrigară la Baiazid cu favoruri, sub pretextul că Patriarhul Nifon, la câteva ceremonii imperiale, nu știuse să respecte pe marele Padișah, iar cu modul acesta l-a depus din Arhiepiscopie, după care Nifon s-a retras la Sozopole, iar pentru că era după trei ani, împrejurările de atunci l-au eradicat iarăși de la Pontificat.
După a doua sa realizare, nu se știe precis de ce nu dură în Patriarhat. În chronograful Bizantin, se notează de către unii anonimi, că acest lucru s-a datorat că, în timpul acela murind multe persoane din rândul clerului (cum ar fi, ex-Patriarhul), ar fi lăsat după sieși una mare avere, și că Patriarhul Nifon cu dreptul de rudenie, sau cu acela de Patriarh, ar fi pretins ca atare ereditate sprijinită prin acte false, după care autoritățile musulmane, cercetând faptul dovezii, zice anonimul, falsitatea pretențiunii. În urma acestora, sau poate și a altor cauze, Baiazid a dispus și întemnițat pe Sfântul Nifon la Adrianople, la Biserica Sfântului Ștefan.
Pe timpul acestei exilări a Patriarhului, domnia în Țara Românească o avea Radu cel Mare (1495-1508). Acesta, a fost unul dintre cei mai generoși conducători ai Țărilor Române, el fiind dotat cu un spirit înalt, un caracter blând, cu un suflet pios și binevoitor. Nu rămăsese într-însul nici urmă din asprele înclinări și sălbaticele apucături ale tatălui său. Urcarea lui pe tronul străbunilor săi în acele timpuri pline de tulburări și intrigi de tot felul, fu primită de popor cu mare entuziasm, întocmai ca și binefacere a Cerului. Într-adeăr, Radu, înțelegându-și marele său rol, dete exemplu cu lucrul și cu fapta de inamică neîmpăcată ale luptelor politice ale răzbunărilor acelor timpuri.
Deziluzionat în cele din urmă, ca și contemporanul său, marele Ștefan, al Ungurilor și Polonilor, iar pe de altă parte era amenințat din partea turcilor, preîntâmpină pericolul, ducându-se la Constantinopol, unde întări cu Baiazid al II-lea tratatul încheiat de moșul său Mircea cel Bătrân, și reînnoit de tatăl său, Vlad Țepeș.
Radu cel Mare se ocupa cu organizarea țării, cu alinarea suferințelor poporului său, cu religia țării sale și cu organizarea clerului. El vedea, prin urmare, că are mare trebuință organizarea Bisericii Române și a clerului acesteia. Faima distinsului Patriarh Nifon, corespundea de minune necesităților lui Radu cel Mare, și mai ales recomandărilor și solicitărilor lui Neagoe Armașul, fiul vornicului Pârvu Craiovescu și nepotul lui Radu cel Mare, de a dobândi grațierea Sfântului Nifon. Acesta decise pe Radu Vodă a mijloci la sultanul Imperiului Otoman, eliberarea Patriarhului, care o și dobândi. După aceasta, Nifon, a fost adus de generosul său Domn în țară și instalat ca Mitropolit și cap al Bisericii Române.
Țara, aflându-se atunci agitată din cauza luptelor dintre Drăculești și Dănesci, Patriarhul Nifon îl consilie pe Radu pentru a duce a sa politică de conciliere, însă, aceasta, a rămas fără niciun rezultat, deoarece Mihnea cel Rău, reprezentantul Dănescilor, nu cedă nici uneia din bunele predispozițiuni ale lui Radu cel Mare. Apoi, Sfântul Nifon mai ceru lui Radu cel Mare și reformarea clerului în felul de a se reduce democrația primitivă a vechii Biserici Române, insistând pentru ale sale particulare cuvinte de a se creea clerului privilegiul separat în stat și echivalente cu acelea ale aristocrației laice; pentru cuvântul, zicea dânsul, de a mai tempera puterea sau arbitrariul acestora din urmă privilegiați.
Astfel, Radu cel Mare se înduplecă de a transforma pe membri clerului într-un corp privilegiat. Nifon, prin dobândirea acestor bunuri lăsate la dispozițiunea ierarhică a capilor Eclesiei, urmărea subjugarea independenței Bisericii Române, tânjind a o supune, cu noile sale prerogative, Bisericii Bizantine; faptă pentru care, urmărindu-le toate patriarhatele orientale până la a sa consumare.
Cu modul acesta, consecințele confirmară proverbul: „Corbu la corbu, nu-și scoate ochii”, deoarece privilegiații ecleziastici susțineau pe cei laici și vice-versa, până ce prin concursul acestora din urmă, fanarioții ne aserviră clerul și biserica țării.
Sursa:
-I. D. Petrescu, Patriarhul Nifon, în „Radu cel Mare (1490-1508)”, Editura Librăriei Grigore Tomescu, Tipografia şi Legătoria Teodor Michăescu, Târgovişte, 1884.
Prof.dr. Cornel Mărculescu
