O contribuție importantă la izbânda armatei române în vara tripticului an 1917, precum și la desăvârșirea unității naționale și crearea României Mari la sfârșitul primului război mondial, a avut-o un cetățean de origine elvețiană, lucru mai puțin cunoscut și tratat foarte rar în istoriografia de specialitate dedicată primei conflagrații mondiale.
Ernest F. Wangler s-a născut la 8 august 1888 în orașul Lucerna din Elveția, unde și-a petrecut copilăria, după care a urmat cursurile de pregătire în domeniile comerciale și de contabilitate de la Zürich, acumulând o bogată experiență în diferite centre comerciale elvețiene. În împrejurări necunoscute nouă până acum, la 15 august 1913, Ernest Wangler devine administratorul marelui hotel bucureștean Athénée Palace. Ochiul bine format al lui Vintilă Brătianu, căruia se pare că i se datorează și venirea în România a elvețianului, a făcut ca Ernest Wangler să fie numit administratorul concernului turistic de la Govora și Călimănești care aparțineau distinsului om politic Vintilă Brătianu. În același timp, lui Ernest Wangler i s-a încredințat spre administrare inclusiv ferma și moșia de la Mihăiești, județul Vâlcea, devenind în scurt timp un apropiat al familiei Brătienilor, și chiar colaborator cu Ion (Ionel) și Constantin (Dinu) Brătianu.
După intrarea României în primul război mondial și în urma puternicei ofensive germano-austriece din Oltenia și Muntenia, la 12 noiembrie 1916, trupele inamice au ocupat zona Râmnicu Vâlcea-Muscel-Argeș, iar în înaintarea spre București, acestea au poposit la Râmnicu Vâlcea unde și-a stabilit Cartierul General German. Aici, Ernest Wangler l-a revăzut pe bunul său prieten din copilărie Cristian von Baumgartner, devenit aghiotantul feldmareșalui August von Mackensen, comandamentul trupelor germano-austro-ungare.
Având un statut de cetățean al Elveției, adică de stat neutru, Wangler a primit din partea ocupanților germani documente de liberă circulație, reușind astfel să împiedice ridicarea la Govora și Călimanești, a unor arcuri de triumf în cinstea lui Mackensen. Dar iată cum îl descrie pe Ernest Wangler în memoriile sale, Sabina Cantacuzino, fiica cea mare a lui Ion C. Brătianu și sora primului ministru Ionel Brătianu, căsătorită cu medicul Constantin Cantacuzino-Rafoveni: „Calitatea lui de elvețian îl ajuta să pătrundă și să izbutească, deși la trecerea mareșalului a refuzat, ca elvețian neutru, să ridice un arc de triumf, cum îi cereau autoritățile române. De altfel, era bine cu germanii pe care îi găzduia în vila direcției (a lui Iliescu), le dădea băile la jumătate prețul și de două ori pe săptămână îi poftea la masă la restaurant; ca elvețian era foarte temut de beligeranți, dar era și scutit de ura ce noi trebuia să o resimțim pentru ei”.
După refugierea la Iași a Casei Regale, a Guvernului și administrației de stat, Wangler a continuat să rămână la Călimănești, dar, în același timp, efectua vizite dese la Mănăstirea Pasărea, de lângă București, acolo unde se aflau sub pază militară, o parte dintre doamnele familiei Brătianu, inclusiv soția lui Vintilă Brătianu, cărora le asigura aprovizionarea cu cele necesare unui trai decent.
În momentul când revenea la Călimănești, Wangler organiza diferite petreceri la care era invitat prietenul Cristian Baumgartner și camarazii acestuia, și chiar le-a facilitat o vânătoare de capre negre în munții Coziei. Un moment deosebit de important pentru istoria noastră, s-a petrecut la 12 iunie 1917 la locuința lui Cristian Baumgartner, când a avut loc una din obișnuitele întâlniri vesele organizate de elvețian. După ce s-a degustat din plin celebrul vin de Drăgășani, în zorii zilei, Baumgartner i-a mărturisit lui Ernest Wangler că la sfârșitul lunii iulie 1917, conform planurilor Marelui Stat Major German, urma să se declanșeze pe frontul din Moldova o mare ofensivă care să zdrobeasca definitiv armata română. În confesiunile prietenului Baumgartner, se făcea referire exactă despre 12 divizii germane din zona Oituzului, care trebuiau să devină forța de șoc asupra Transilvaniei, la acțiunile de învăluire și coordonare, la intervenția trupelor stabilizate pe linia Focșani, dar mai ales la dotările și pregătirile tehnice și tactice în teren.
Aflat în posesia acestor informatii, Wangler a făcut tot posibilul ca acestea să ajungă la Iași, pentru a se evita ocuparea României, realizând acest lucru cu ajutorul unui alt cetățean elvețian K. Peter, care fusese expulzat de către germani, și care a înmânat scrisorile deosebit de importante (inclusiv scrisori din partea doamnelor familiei Brătianu, aflate prizoniere la Mănăstirea Pasărea), ambasadorului român de la Berna. La rândul său, acesta a transmis mai departe scrisorile către ambasadele din Rusia și Suedia, iar după acest periplu ocolitor, scrisorile au ajuns la Iași în data de 25 iunie 1917.
Cert este, că după terminarea războiului și întoarcerea guvernului și a Casei Regale la Bucuresti, elvețianul Ernest Wangler a fost luat la 23 noiembrie 1918 de la Govora de către o mașină trimisă de Ionel Brătianu pentru a participa la banchetul oficial de la București, fiind felicitat și îmbrățișat de trei ori de Episcopul de Caransebeș Miron Cristea, viitorul patriarh. Ulterior, în Cabinetul Primului Ministru i s-a acordat cetățenia de onoare a României, o casă si o fermă de 240 ha lângă Alba Iulia. În anul 1927, Ernest Wangler se căsătorește cu Mihaela Popovici, fiica inginerului Gheorghe Popovici, primind cu această ocazie ca dotă, un conac și o fermă de 50 de hectare în satul Căzănești, județul Vâlcea, dar, cei doi au ales să se stabilească în vila Meri de la Călimănești. Până la 17 iunie 1944, când soții Wangler au fost expulzați prima dată din țară de către autoritățile germane, Ernest a devenit o personalitate marcantă a societății românești, având relații strânse cu Ionel Brătianu, Ion Mihalache, Alexandru Vaida Voevod și Traian Săvulescu (ministru al agriculturii în 1946), cel care i-a facilitat revenirea în țară, însă doar pentru scurt timp. Din nefericire, românul Ernest Wangler a fost expulzat a doua oară din România, acum de către comuniști la 19 septembrie 1949, fiindu-i confiscată în același timp toată averea din România, dar, în anul 1958, statul român a reușit să acorde familiei Wangler, o despăgubire care din păcate, reprezenta doar 33 % din totalul bunurilor confiscate de către comuniști.
În anul 1973, Wangler a donat 20.000 de franci elvețieni pentru refacerea Bolniței Mănăstirii Cozia, 10.000 de franci elvețieni pentru Mănăstirea Cozia, și alți 50.000 de franci elvețieni pentru Mănăstirea Turnu, Mănăstirea Frăsinei, Stânișoara, Mănăstirea Dintr-un Lemn și Mănăstirea Hurezi !!!! Simțindu-și sfârșitul aproape, Ernest Wangler în testamentul întocmit a stipulat ca întreaga avere agonisită în Elveția, să fie lăsată țării care l-a adoptat, România, prin acordarea anual a unei burse de studii, în anumite condiții unor studenți din România !!!
Ultima dorință a soților Wangler a fost ca urnele cu cenușa lor să se odihnească în pământul României, în cimitirul de lângă bisericuța construită în 1543 de către Radu Paisie, situată în fața Mănăstirii Cozia, denumită Bolnița. La 26 august 1976 la Minusie-Locarno în Elveția, la vârsta de 88 de ani se stingea din viață cel care a fost devotat și patriot al țării de adopție, un adevărat prieten al României: Ernest Wangler. Astăzi, cenușa soților Wangler se află la umbra brazilor Coziei, stând de veghe în cimitirul din spatele Bolniței Mănăstirii Cozia.
Surse:
-Constantin Kirițescu, Istoria războiului nostru pentru întregirea neamului 1916-1919, Tipărită sub auspiciile Casei Școalelor, vol. III, Atelierele Cartea Românească, București, 1924;
-Sabina Cantacuzino, Din viața familiei I. C. Brătianu, vol. III, Editura Universul, București, 1937;
–România în anii Primului Război Mondial, caracterul drept, eliberator al participării României la război, Centrul de Studii și Cercetări de Istorie și Teorie Militară, coord. Vasile Milea, Victor Atanasiu, vol. 1-2, Editura Militară, București, 1987;
-Constantin Dejan, Octavian Dejan, Fapte necunoscute din umbra primului război mondial și eroul lor, un mare prieten al României, în „Argessis. Studii și Comunicări, seria Istorie, Muzeul Județean Argeș, Tom XII, Pitești, 2003;
-Idem, Fapte necunoscute din umbra primului război mondial și eroul lor, un mare prieten al României, Articol republicat în „Revista Biserica Ortodoxă Română. Buletinul Oficial al Patriarhiei Române”, Anul CXXII, nr. 9-12, sept-decembrie 2004;
–Călimănești. Monografie istorică și etnografică, coordonatori: Sorin Radu, Vasile Ciobanu, Radu Racovițan, Editura Spandugino, București, 2009.
Prof.dr. Cornel Mărculescu
