Tinerețea revoluționară a „Compañiero Presidente”
Fidel Alejandro Castro Ruz a fost fiul unui fermier spaniol înstărit ce emigrase în Cuba. A studiat dreptul la Universitatea din Havana și în calitate de student a devenit activ politic, opunându-se influenței americane în regiune, susținând libertatea politică și egalitatea socială. Ulterior, Fidel Castro a îmbrățișat marxismul ca filozofie politică și a luat parte la mai multe lupte pentru răsturnarea unor regimuri de dreapta, aliate ale americanilor, în Republica Dominicană și în Columbia. După ce generalul Fulgencio Batista a preluat puterea în Cuba, Fidel Castro s-a implicat în lupta armată contra regimului acestuia, fiind arestat și condamnat la închisoare în urma unei tentative nereușite de a-l răsturna. După eliberare, el a fugit în Mexic unde s-a remarcat în fruntea unui grup din care făceau parte Che Guevara și Raul Castro, și care avea să revină în Cuba declanșând un război de gherilă contra regimului Batista, sfârșit cu victoria lui Castro în 1959.

Comunismul în America Latină
Asemenea condiții social-culturale dominau întregul peisaj al Americii Latine, dincolo și mai presus de superficialele granițe naționale. Doar că sentimentul revoltei, sentiment care a însuflețit convingerea cvasi-universală în eroul revoluționar salvator, nu era întotdeauna îndreptat spre marxism-leninism, spre soluțiile de tip bolșevic, deși confuziile ideologice ale Americii Latine sunt cunoscute, iar mesianismul a îmbrăcat întotdeauna cele mai diverse forme. Comunismul s-a născut aici sub influența Internaționalei Comuniste fiind, ca peste tot în lume, un factor străin, transpus pe malurile Americii Latine de intelectuali exaltați și sindicaliști radicalizați care rareori se făceau înțeleși în mod corect de către masele cărora li se adresau. Masele, în sărăcia și revolta lor, erau în bună măsură anticomuniste. Acest fapt se explică în primul rând prin influența deosebită a clerului catolic ce condamna cu toată asprimea înfățișarea ateistă a marxism-leninismului, dar și prin propaganda adversă răspândită cu multă eficiență de cercuri ale marilor latifundiari sau ale ofițerilor, ambele categorii sociale fiind deosebit de influente. Una dintre dramele Americii Latine și nu numai era aceea că populația mizeră nu visa atât de mult la răsturnarea acestor grupuri sociale influente, cât mai degrabă visa să devină parte a acestora, le admira și căuta să le imite. De aceea comuniștii s-au implantat greu pe tărâmurile latino-americane și au rămas în cea mai mare parte a timpului izolați, hăituiți și prigoniți de putere și de cei interesați în perpetuarea stării de lucruri existente în timp ce populația rareori a fost capabilă să înțeleagă sensul acestor lupte. Comuniștii și-au pus nădejdea în Moscova și în sprijinul ei, rareori eficient și rareori convingător. „Istoria comunismului latino-american a fost marcată de crimă, tortură, încarcerare și liste negre” – scria Victor Figueroa Clark, un reputat expert în domeniu.[ Victor Figueroa Clark, „Latin American Communism”, în Norman Naimark, Silvio Pons, Sophie Quinn-Judge, editori, The Cambridge History of Communism, vol. II The Socialist Camp and World Power 1941-1960s, Cambridge University Press, 2017, p. 390-391]
În aceste condiții, victoria lui Fidel Castro în Cuba părea un fenomen cu totul ieșit din comun. Orice biografie a lui Fidel Castro subliniază, deseori fără a cita prea multe surse, un număr de regulă impresionant de tentative de asasinat asupra lui – o dovadă în sine, totuși, a faptului că ostilitatea provocată de victoria sa a fost imensă. Intrarea sa victorioasă în Havana, după un lung război de gherilă contra dictatorului Fulgencio Batista, alături de alți revoluționari precum Ernesto Guevara sau Camilo Cienfuegos, a simbolizat nașterea unui mit și, din unele puncte de vedere, avea aceeași semnificație cu marșul victorios asupra Romei condus decenii mai devreme de Benito Mussolini. Fiind singura țară latino-americană cu un regim comunist, la o distanță geografică atât de mică de principalul adversar al comunismului, Statele Unite, Cuba reprezenta o anomalie politică dar – în același timp – o șansă imensă pentru Fidel Castro în puținul timp pe care părea să-l aibă la dispoziție inițial.[ Peter Calvocoressi, Politica mondială după 1945, Editura ALLFA, București, 2000, p. 769]

Surse:
Victor Figueroa Clark, „Latin American Communism”, în Norman Naimark, Silvio Pons, Sophie Quinn-Judge, editori, The Cambridge History of Communism, vol. II The Socialist Camp and World Power 1941-1960s, Cambridge University Press, 2017,
Peter Calvocoressi, Politica mondială după 1945, Editura ALLFA, București, 2000

Cezar Stanciu