Scurtă cronologie a relațiilor româno-cubaneze în perioada premergătoare vizitei:
-1942: Cuba rupe relațiile diplomatice cu România, stabilite după primul război mondial, la fel ca majoritatea țărilor latino-americane, din cauza apartenenței României la Axa Roma-Berlin-Tokyo
-1960, octombrie: Comunicat comun privind restabilirea relațiilor diplomatice româno-cubanze la nivel de ambasadă (după victoria revoluției conduse de Fidel Castro)
-1967, noiembrie: Delegație guvernamentală română condusă de Gheorghe Rădulescu vizitează Havana, ocazie cu care a fost înființată o Comisie mixtă de colaborare economică și tehnico-științifică româno-cubaneză
-1968, februarie: Delegație de partid română condusă de Emil Bodnăraș vizitează Havana, ocazie cu care Fidel Castro îi transmite omologului său român, N. Ceaușescu, invitația de a vizita Cuba
-1971, aprilie: Cu ocazia participării la Congresul PCUS de la Moscova, N. Ceaușescu se întâlnește cu Osvaldo Dorticós Torrado, președintele Cubei, pe care îl invită să viziteze România, alături de Fidel Castro
-1972, mai: Prima vizită a lui Fidel Castro în România
-1973, septembrie: Prima vizită a lui Nicolae Ceaușescu în Cuba.
Portretul romanțios al lui Fidel Castro
Fidel Castro a fost fără îndoială o figură emblematică a secolului al XX-lea însă paradoxul memoriei sale este că reputația sa nu provenea atât de mult din ceea ce făcuse cât din ceea ce ar fi putut face, din speranțele pe care le întruchipa, din modelul pe care îl reprezenta. Aceasta nu înseamnă că Fidel Castro realizase puțin: Cuba a fost singura țară de sub influența directă a Statelor Unite – și mai ales, la o distanță atât de mică de SUA – în care un regim comunist a reușit să obțină puterea și să o exercite pentru atât de multe decenii. Mai mult, indirect, Cuba ajunsese să fie la un moment dat chiar o amenințare nucleară la adresa Statelor Unite. Însă reputația lui Fidel Castro, ca și a bunului său prieten Ernesto „Che” Guevara, provenea nu din aceste realizări ale sale (dacă puteau fi privite ca realizări) ci din imaginea pe care o întruchipau în societatea chinuită de sărăcie și nedreptăți a Americii Latine: cea a revoluționarului neînfricat, dispus oricând să-și sacrifice viața și avutul pentru binele semenilor săi, luptând împotriva unei orânduiri întemeiate pe asuprire. În lumea sud-americană, prototipul eroului cutezător care luptă cu noblețe pentru o lume mai bună domina imaginarul colectiv iar înlocuirea cavalerului de odinioară cu revoluționarul marxist al secolului al XX-lea a fost doar expresia unui schimb de generații. Celelalte repere ideatice și culturale preexistau deja în societățile sud-americane.
Imaginea lui Fidel Castro, ca și a altor revoluționari marxiști sud-americani, exprima astfel revolta păturilor sociale dezavantajate împotriva unei ierarhii sociale corupte și inaccesibile, bazată mai mult pe relații de rudenie decât pe merit și în care infiltrarea intereselor străine era văzută ca fiind excesivă. Diferențele de nivel de trai și de educație între autohtonii care se ocupau mai mult cu agricultura și străinii (mai ales nord-americani) care controlau domeniile industrial și bancar au creat sentimente de frustrare care au alimentat mai târziu discursurile anti-imperialiste specifice partidelor comuniste. „El Lider Maximo” era, pentru toți acești oameni, prototipul celui care sfidează ordinea nedreaptă cu arma în mână, răzbește prin puterile sale și, asemenea cavalerilor legendari, nu se teme pentru viața sa și își trage forțele din crezul său suprem într-o lume mai bună și mai dreaptă. Era, desigur, o viziune puternic idealizată care, așa cum a fost arătat de către mai mulți autori, trecea cu vederea abuzurile cumplite comise de regimuri comuniste aflate la putere sau crimele și execuțiile sumare puse în scenă chiar de revoluționari marxiști precum Che Guevara. De asemenea, descrierea ordinii sociale în asemenea termeni maniheiști ignora cauzele reale ale sărăciei, îndărătnicia multor grupuri sociale împotriva educației sau a profesiilor liberale, burgheze, mult mai profitabile, încăpățânarea de a practica o agricultură rudimentară destinată subzistenței doar în numele tradițiilor și obiceiurilor sau, cum este deseori cazul, tolerarea sau chiar încurajarea unor elite politice profund corupte față de care rezistența nu a fost luată în serios niciodată ci mai degrabă supunerea și slugărnicia. În locul asumării răspunderii, așteptarea unui lider mesianic care să scoată poporul din mizerie pe căi miraculoase era, într-adevăr, mult mai comodă.
(Sursă: Notă privind aspectele principale ale relațiilor politico-diplomatice și cultural-științifice între Republica Socialistă România și Republica Cuba, în ANR, fond CC al PCR, secția Relații Externe, dosar nr. 159/1973)
Cezar Stanciu
