E tare frumos sa fi copil… Mă conving de acest lucru în fiecare zi, prin natura meseriei mele. Fiecare oră la școală este o lume în ea însăși, in care puștiul care îmi întra pe ușa este personajul principal. Fiecare vine cu particularitățile lui, cu problemele lui, cu bucuriile și satisfacțiile lui, iar eu le ascult răbdător toate cele câte au pe suflet. O fetită de clasa a 2a este super-pasionata de pescuit și în funcție de rezultatul de la examen ar putea sau nu sa primească o noua lanseta pentru nu știu ce tip sofisticat de pescuit. De la băiețelul de clasa a 5a aflu ultimele aplicații apărute pentru localizarea avioanelor în timp real ( știa ca sunt pasionat și de aeronautica)…si cate și mai câte. Seara ajungem cu toții acasă mai bogați în cunoștințe. Îmi e drag sa lucrez cu ei pentru ca în sufletul meu sunt un nostalgic incurabil. Nu de puține ori am glumit cu apropiații, care constatau cu surprindere ca o parte din mine încă mai copilărește chiar și la venerabila vârstă de 30 și ceva de ani, ca eu voi trece de la o copilărie prelungita direct la o bătrânețe prematura.
Adevărul este ca în elevii mei ma regăsesc de fiecare data, chiar daca copilăria lor este foarte diferita de cea trăită de mine. Cu multa vreme înainte de a fi la moda sa stai cu nasul în tableta riscând sa te ciocnești de alții pe strada sau sa meargă televizorul non stop pe desene ca altfel se crizează printul sau prințesa, cu mult chiar și înainte sa existe Pokemoni de prins, copilăria mea mirosea a fân proaspăt cosit, a praf de pe ulița unde ne strângeam sa plecam la fotbal cu o minge mai mult sau mai puțin umflata, după caz.
În Bucovina copilăriei mele laptele venea la găleată, nu la pet iar afinele nu erau doar niște chestii din reclame la iaurt ci creșteau în spatele casei. Îmi e dor de pâinea făcută pe vatra, de feliile de cartof coapte pe plita și de cozonacii fantastici ai mătușii. Însă daca trebuie sa aleg un singur lucru din perioada aceea de care îmi este cel mai dor, acela ar fi poveștile. Cui nu ii place o poveste bună? Eu le ador în așa măsură încât, ocazional, fiind un răsfățat al sortii, chiar le și trăiesc. Sa vedeți întâmplare!
Nu știu dacă în aceasta iarna plopul a făcut pere sau răchita micșunele, însă ceea ce mi s-a întâmplat a părut direct desprins dintr-un basm. Totul a început cu o cerere de prietenie trimisa odată ( ca niciodată) demult, pe o rețea de socializare. Nu mai știu cine a trimis primul, dar cert este ca eu și Florin eram cunoștințe vechi în mediul online, chiar daca încă nu schimbasem doua vorbe.
Știam însă ca Florin, sau Negru-împărat, cum este povestea, domnește peste o împărăție minunata, cea a instrumentelor muzicale, pe care de multa vreme îmi doream eu sa o explorez. Fiind la rândul meu deținător al unui număr relativ redus de instrumente, întotdeauna mi-am dorit sa aflu mai multe din secretele lor, cum sunt făcute, de ce unele suna mai bine decât altele, de ce unele sunt mai scumpe decât altele și câte și mai câte. Întrebările din capul meu ajunseseră pana la cer iar răspunsurile erau puține, căci nu prea avea cine sa le ofere. În afara de situația în care locuiești cu lutierul în casa, rareori ți se întâmplă să poți discuta cu meșterul pe îndelete și chiar și atunci mulți sunt cam zgârciți la vorba.
Si într-o seara, cum stăteam eu și rumegam la întrebările din capul meu, din senin și pe nepusa masa, primesc un răvaș: sunt chemat la împărăție! Dar cum și de ce și cum tocmai eu? Nu mai conta, când invitația vine de la împărat nu se discuta, iei punga cu galbeni, dai jăratec la cal, încaleci pe el și pe-aici ți-e drumul.
Luat pe nepregătite, punga mea era cam pustie așa ca am încălecat pe cel mai low-cost cal pe care l-am găsit, unul roz, cu aripi, sigur îl știți. Cosânzeana mea când a aflat ca e rost de plecare peste șapte mari și șapte tari ( în realitate sunt vreo 3, dar nu ne cramponam de amănunte) a decretat și ea ca daca nu participă la călătoria de inițiere a eroului ( mulțumesc, doamna profesoara de limba română) acolo unde îmi stau picioarele îmi va sta și capul. Speriat de perspectiva înfricoșătoare, am mai adăugat imediat o șa pe cal, cu priority cu tot, ca mandra voia sa își ia toată zestrea cu ea și am plecat înspre împărăție.
Am ajuns cu bine toți 3, eu, Cosânzeana și zestrea iar la destinație am avut onoarea sa ne aștepte împăratul însuși, probabil nerăbdător sa vadă ce fel de supuși ii vin în împărăție. Pana la castel am dialogat tot drumul descoperind ca Negru-Împărat nu e doar demnitar de rang înalt ci și un tip super prietenos, deschis, dornic sa împărtășească din experiență sa celor dornici sa învețe. Odată ajunși, ni s-a dat camera de oaspeți a castelului unde nu ne lipsea nimic și ne-am simțit la fel de bine ca acasă.

A doua zi, după un somn odihnitor, Ileana mea s-a pus pe socializare cu împărăteasa iar eu cu Florin am plecat sa exploram împărăția. O lume minunata s-a deschisa înaintea noastră odată trecut pragul de la atelier. Peste tot pe unde te uitai, instrumente mici și mari, de toate categoriile și felurile erau acolo. Viori de adolescenți, viori de adulți, viole dar și instrumente mai rare, precum viola da gamba și multe altele ale căror denumiri nici eu nu le știu. Stăpân peste ele în lipsa împăratului era un violoncel vechi de peste 200 de ani care pesemne ca avea grija ca nimeni sa nu lipsească la raport.
Instrumente mai văzusem, chiar daca nu atât de multe laolaltă, însă uneltele și sculele din atelier mi-au captat atenția definitiv. Niciodată nu avusesem ocazia sa le vad de aproape, darămite sa le mai și ating. O buna parte a dimineții mi-a petrecut-o în cel mai copilăresc fel, întrebând ca odinioară ” ce face asta și la ce se folosește asta”. Florin a rezistat cu brio barajului de întrebări din partea mea, răspunzând cu răbdare la toate curiozitățile din capul meu. După prânz, am aflat și misiunea noastră pentru săptămâna în curs. Se pare ca împăratul avea 3 prințese sub acoperire în acel regat. Spun sub acoperire pentru ca deși odinioară suple și grațioase, prințesele trecuseră bine de prima tinerețe, ceea ce în împărăția viorilor este chiar de apreciat, acolo cu cât creste vârsta de obicei creste și aprecierea, însă fiind neglijate de foștii proprietari prințesele noastre ajunseseră vai de ele, cu straiele rupte și ponosite, fără bijuterii și alte podoabe, foarte ușor le confundai cu niște slujnice obișnuite.
Pantofii le erau găuriți și le rămăseseră mici iar coroanele nu se știe pe unde și le pierduseră însă acum nici urma nu mai era de ele. Împăratul însă, fiind obișnuit sa recunoască vița nobila, nu se lăsă descurajat de aparente și m-a asigurat ca sunt „fete” de valoare. Misiunea noastră era deci clară : sa ajutam trei cenușărese sa ajungă la bal.
Ușor de zis dar mult mai greu de făcut. Prințesele noastre au întrat la un tratament intensiv de curățare mai întâi, ca sa evaluam cât din straiele alese de odinioară mai puteau fi folosite, mergând pe principiul ca ce e încă bun nu se arunca ci se recondiționează. Spre surprinderea mea, ceea ce păreau a fi niște cârpe demne de aruncat s-a dovedit a fi, sub toată murdăria de pe ea, o foarte frumoasa ținută de lac original peste o fibra deosebit de faină a lemnului. Câteva zone de retușat, un polish zdravăn și prințesele noastre străluceau din nou ca în vremurile bune când erau curtate de instrumentiști aleși. Aici ne ia câteva rânduri sa povestim dar va asigur ca am frecat la ele mai bine de jumătate de zi, de am jurat ca daca după atâta efort nu sună pe măsură, le bag pe foc cu mana mea.
Nu vreau sa va plictisesc cu multe detalii tehnice, e de ajuns sa va enumăr ca în zilele următoare am avut de lipit fața unei viori pe corpul ei, spatele alteia și vreo doua limbi de abanos dintre care una avea o crăpătura pe lungime atât de urata încât nici grătar nu am crezut ca se mai poate face din ea.
Însă Florin nu e degeaba împărat acolo, mi-a arătat niște poțiuni magice și niște vrăji demne de filmele cu Harry Potter cu care am vindecat orice beteșug ne-a ieșit în cale. Cu ocazia asta am învățat o vorba de aur : cel mai bun prieten al lutierului este coșul de gunoi. La început am crezut ca glumește, dar văzând cum mereu își aducea aminte ca bucata aia s-ar potrivi acolo și cepul ala dincolo, am înțeles de ce aproape niciodată nimic nu se arunca la modul definitv din materialul lemnos folosit. Nu se știe unde se potrivește mai târziu. În împărăția viorilor și rumegușul este prețios uneori.

Cinci zile de munca asidua au trecut în felul acesta. Uneori ne prindea și 2 noaptea în atelier. Când în sfârșit urcam scările de la castel către cea mai înaltă camera a celui mai înalt turn, mă gândeam ca nu cumva din cauza orei târzii sa mă aștepte zmeul în carne și oase în loc de Ileana Cosânzeana. Ileana mea însă nici grija nu avea, dormea mereu dusă, spre marea mea ușurare.
Am cumpărat accesorii noi, corzi de calitate și alte minuni, le-am făcut viorilor niște coroane demne de regalitățile în care se transformau și cam pe vineri totul era gata. Cele 3 prințese ale noastre erau de nerecunoscut. În haine de gala, cu toate detaliile minuțios pregătite, așteptau balul. Din fericire acesta nu s-a lăsat prea mult așteptat. La câteva ore distanta, schimbat din hainele de lucru în unele de concert, Florin și cele 3 prințese ale noastre ne-au incantat preț de cel puțin o ora cu un recital extraordinar ce a cuprins Strauss, Mozart și mulți alții. Mulți plătesc bani frumoși pentru așa ceva, noi am avut bucuria aceasta doar pentru noi, in exclusivitate.
Duminica ne-am despărțit cu părere de rău. Florin ne-a lăsat la aeroport în drum spre Olanda unde avea treaba și noi, înarmați cu toata zestrea cu care venisem plus cele 3 prințese care au venit cu mine în România, am așteptat cuminți Mârțoaga de Bucharest.
A fost o experiență fantastica din toate punctele de vedere, apărută oarecum de nicăieri dar pentru care sunt tare recunoscător. Va recomand din suflet, daca aveți drum în zona Koln-ului, faceți un ocol pana la Schuller sa vizitați academia lui Florin Negreanu. Merită, este om fain. Si daca va si cântă, plecați de acolo de doua ori mai câștigați.
P. S. Umbla zvonul ca prințesele își caută de măritat. Cunoașteți pețitori?

Prof. Râvnic Ciprian