„I. C. Vissarion este unul de-ai noștri, un rumân de mare calitate, care trebuie înviat din morți, dimpreună cu caietele lui risipite. După deces, un deces de toate zilele, de om muncit și neluat în seamă, s-a găsit câte un mintos care să insulte și omul și litera lui”. (Tudor Arghezi)
S-a născut la 2 februarie 1879, în comuna Costeștii din Vale, plasa Bolintin, județul Dâmbovița, fiind fiul lui Constantin Visarion, care era grec de origine și se ocupa cu negustoria, iar mama, Ilinca, era originară din satul Costești. De asemenea, mama sa, Ilinca Buzescu, era o urmașă a căpitanului Radu Buzescu, care alături de Preda și Stroe Buzescu, sunt cunoscuți în istorie drept frații Buzești, membrii marcanți ai oastei lui Mihai Viteazu în luptele de apărare împotriva otomanilor. Despre satul în care s-a născut, I. C. Vissarion a scris întotdeuna cu mare bucurie: „Satul meu, Costeștii din Vale, este așezat pe o depresiune de câțiva kilometri pătrați, unde apa în puțuri se găsește la o adâncime de cel mult patru metri. Pământul negru, șerpesc sau mare, e gras și rodnic. Bărbații sunt împliniți la față, bine legați la mușchi și cu pielea smeadă…”. Din nefericire, providența a făcut ca la vârsta de patru ani, Ion (Iancu) Constantin Visarion să-și-piardă mama la numai 22 de ani, astfel încât viitorul scriitor a rămas în grija bunicilor din partea mamei (1886). La scurt timp, tatăl său s-a recăsătorit și a mai avut doisprezece copii, iar Iancu C. Visarion a ales ulterior ca numele să fie scris cu doi „s”, cu scopul de a-l deosebi de numele fraților săi vitregi.
Între anii 1886-1891, a urmat școala primară în satul natal, remarcându-se printr-o inteligență nativă, lucru ce l-a determinat pe bunicul său matern, cel care avea grijă de el, Sotir Dumitru, să-l ducă la București pentru a învăța o meserie la un cizmar (1892-1895), însă, în repetate rânduri, Ion C. Vissarion fuge de acolo întorcându-se acasă pe jos. Se pare că menirea sa era alta, abandonând definitiv ucenicia de la București, astfel încât, beneficiind de o scriere îngrijită și frumoasă, a fost angajat copist la Prefectura și Tribunalul din Titu, iar în timpul liber, tânărul Vissarion și-a descoperit apetitul pentru lectură în casa judecătorului Bucșan din Titu, unde a citit viața lui Alexandru Macedon și Iulius Cezar, concluzionând: „ori mor, ori fac și eu ceva în lume”. Țelul suprem era acela de a deveni scriitor, iar în acest sens, le-a solicitat ajutorul lui Alexandru Vlahuță (1858-1919) și Barbu Ștefănescu Delavrancea (1858-1918), care citindu-i manuscrisele, fără să-l descurajeze, îl sfătuiesc să își perfecționeze cunoștințele gramaticale și să scrie despre lumea satului și viața țăranului obidit, lucru care l-a ambiționat și mai tare: „M-am dus pe jos la București-findcă nu prea aveam bani-și am găsit la un anticar gramatica lui Tiktin, o carte Stil epistolar și compoziții, niște antologii. Și am început să învăț. Am trimis mai apoi versuri la Gazeta Țăranilor și, ciudat, mi le-au publicat! Am prins curaj…Și am povestit cum m-am apucat să citesc fizică, chimie, apoi ceva matematică, și apoi mecanică”.
Între anii 1895-1897, Iancu C. Vissarion a strâns numeroase informații și a scris cu precădere despre viața satului natal, dar în același timp, a început să-l preocupe noi domenii, cum ar fi matematica, fizica și chimia, lucru ce l-a determinat să publice în 1899 o carte denumită „Draci și strigoi. Legendele fantasmelor populare”, o culegere de povestiri mistice din viața satului, credințe și legende locale. În anul 1901, pentru o scurtă perioadă de timp, tânărul Iancu Vissarion, a ocupat funcția de notar în comuna Costeștii din Vale, iar ulterior pe cea de agent fiscal.
La 23 ani, I. C. Vissarion s-a căsătorit la 26 iulie 1902 cu Gheorghița Anghel Niculescu, născută la 5 februarie 1886 în comuna Obislav-Vlașca (astăzi, comuna Corbii Mari, județul Dâmbovița), având împreună 13 copii, dintre care doi au murit la naștere, iar Edison la vârsta de 20 de ani. Ceilalți zece copii ai numeroasei familii au fost: Elena (1903-2006), Voltaire (1906 -?), Garibaldi (1908-1991), Iulia (1912-1994), Benedict (1914 -?), Grigore (1916-1999), Alexandrina (1918 -?), Florența (1920-1997), Cornelia (1925 -?) și Octavian (1929 ?). Tot în anul 1902, Iancu C. Vissarion a pus bazele la Costești a unei societăți denumită Agricultorul, care funcționa ca o bancă populară, societatea Economico-Cooperatistă având ca domeniu de activitate sprijinirea țăranilor pentru a contracta anumite credite pentru achiziționarea de terenuri agricole și animale. În același timp, l-a cunoscut pe Ion Luca Caragiale (1852-1912), cel care l-a sfătuit să încerce să scrie exact cum vorbește, adică în graiul sătenilor săi, lucru pe care l-a și pus în aplicare, scriind articole pentru „Gazeta țăranilor”.
La 6 septembrie 1906, Iancu C. Vissarion a susținut un discurs la Salla Oppler din București, în care a susținut cauza țăranilor, militând pentru drepturile acestora, ocazie cu care a fost remarcat de marele om politic I. G. Duca (1879-1933), de care l-a legat o puternică prietenie tot restul vieții. Un moment de cumpănă în viața lui I. C. Vissarion, l-a reprezentat anul 1907 și mișcările de revoltă și nesupunere ale țărănimii, susținând acțiunile de răscoală ale acestora, iar în plus, în urma percheziției de la casa părintească din partea autorităților, i-au fost descoperite și confiscate importante cantități de fulmicoton și nitroglicerină, produse artizanal în atelierul improvizat în casa sa. Dovedindu-se un aprig susținător al lumii satului, autocaracterizându-se drept un „scriitor-țăran”, tânărul I. C. Vissarion a fost arestat de către Parchetul Militar sub învinuirea de a se fi aflat în fruntea a câtorva mii de răsculați care mergeau dinspre satul Costeștii din Vale spre Titu și deținerea unor substanțe interzise, fiind condamnat la moarte. Însă, având ca avocat pe Ion Alexandru Brătescu Voinești (1868-1946) care l-a reprezentat la proces, și mai ales datorită intervenției prietenului I. G. Duca, tânărul Vissarion a reușit să scape de condamnarea la moarte. La scurt timp după eliberare, „rebelul” Iancu Vissarion a funcționat ca agent sanitar în câteva localități limitrofe satului natal: Poroinica, Puțu cu Salcia și Tețcoiu.
Ca participant la Răscoala Țărănească din 1907, a evocat cu dramatism înăbușirea sângeroasă a mișcărilor țărănești în romanul Răsculații (1908), scriere considerată cea dintâi lucrare de amploare despre Răscoala de la 1907, dar și în drama socială Lupii (1914), prin care Iancu C. Vissarion a devenit un dramaturg reprezentativ și curajos al răscoalei din 1907. Ea nu constituie unica lui preocupare pentru dramă, iar pe o contracopertă de carte, se indică titlul de piesă Visul grozav, în manuscris, dar și în documentele bibliotecii Teatrului Național unde se mai păstrează titlurile a două piese necunoscute, Vrăjitoarea, o dramă în trei acte, și O pagină din cartea țării, piesă în patru acte. Despre preocupările Agerului pământului din Costeștii din Vale, Gala Galaction (1879-1961) aduce o mărturie destul de interesantă despre o piesă a lui Vissarion, necunoscută nouă, din viața țărănimii, în care sunt atacate practicile politicianismului la sate, subliniind obscurantismul pe care se baza acesta, iar Tudor Arghezi ni-l prezintă așa cum a fost: „plugar acasă și fantastic în gândire, trăind între târnăcop, lopată și manuscrise, literat în paginile revistelor bucureștene, om de știință asistat de un cal și un câine, în bordeiul lui din Costești-Vale”.
După ce în anul 1914 a devenit membru al Societății Scriitorilor Români, în anul 1919, I. C. Vissarion a obținut premiul Adamachi al Academiei Române pentru volumul Florica și alte nuvele, iar la 26 aprilie 1920 a devenit membru al Asociației Generale a Presei Române. Trebuie menționat că a primit premiul Adamachi în valoare de 2500 lei, în perioada în care a fost mobilizat ca agent sanitar în lagărul de prizonieri de la Cotroceni și a fost învățător în satul Costeștii din Vale (10 septembrie 1919-23 februarie 1920). Faptul că lui I. C. Vissarion îi erau citite scrierile, devenise déjà un nume și atrăgea atenția în societate prin ceea ce făcea, reiese și din caracterizarea pe care i-a făcut-o C. G. Costa-Foru, în paginile ziarului Adevărul din 24 noiembrie 1916: „Îmi place cu deosebire să citesc pe Vissarion, cum îmi place să gust din apa limpede a izvoarelor de munte. Din sufletul său muncit de gânduri, țâșnesc puternice adevăruri, simțiri trăite sau prinse și înțelese, cugetări și întrevederi care, scrise cu un rar talent, pătrund adânc în tainele inimilor. Pana sa răscolește cu o firească îndemânare, mai ales în viața celor mici și nebăgați în seamă. Vissarion trăiește el însuși într-un sat din Dâmbovița, din puțină carte românească, și-a format cultura și simțul literar. Cu atât mai curat și mai personal îi e darul scrisului”.
Bucurându-se de prietenia unor personalități marcante ale culturii românești interbelice, Vissarion a organizat la casa din Costeștii din Vale numeroase întâlniri și conferințe pe teme diverse, a celor mai importanți scriitori și oameni politici ai vremii, de la Ion Gheorghe Duca, Liviu Rebreanu și doctorul Constantin I. Istrati, până la Alexandru Vlahuță, N. D. Cocea, Mihail Sadoveanu, Ion Mihalache, Barbu Ștefănescu Delavrancea, Eugen Lovinescu, I. L. Caragiale, Ioan Ciorănescu, Ion Alexandru Brătescu Voinești, Vasile Voiculescu, Gala Galaction și Tudor Arghezi. De-a lungul timpului, fiind un scriitor prolific, care a scris aproape opt mii de pagini și a publicat peste treizeci de cărți, I. C. Vissarion a colaborat intens la revistele și gazetele vremii: România Muncitoare, România aeriană, Revista Ilustrată, Revista învățătoarelor și învățătorilor, Gazeta Țăranilor, Ziarul Științelor, Curierul, Calendar ilustrat pentru popor, Cuvântul Liber, Flacăra, Facla, Furnica, Albina, Rampa, Viața Românească, Poșta Țăranului, Hazul satelor, Revista Fundațiilor Regale, Neamul Românesc, Drum Drept, Țara Noastră, Universul Politic, Universul Literar, Adevărul, Dimineața, Adevărul Literar, Convorbiri Literare, Lumea Copiilor, Universul Copiilor, Dacia, Dimineața, Ordinea, Păcală, Pământul, Cele trei Crișuri, Viitorul Politic, Viitorul Social, Lumea Nouă, Poporul Muncitor, Micul Agricultor, Rațiunea, Ramuri, Viața Satului, precum și la ziarele din presa dambovițeană: Steluța (Revistă literară, științifică și sociologică scoasă chiar la Costeștii din Vale, care a avut o apariție scurtă de un an <12 numere, între 1 mai 1932 și aprilie 1933>, în paginile căreia au scris Vasile Militaru, Gala Galaction, Al. T. Stamatiad), Ancheta (unde a publicat Năsdrăvanul, Trei Domnișoare și un bilet nevizat, O lege de desagregare, Spovedanie scrășnită), Calendar politic dâmbovițean, Graiul Dâmboviței (unde a publicat piesa în trei acte, Ghiță Cătănuță și Păunașul Codrilor).
Un lucru mai puțin cunoscut despre activitatea și preocupările lui I. C. Vissarion, este faptul că acesta a întreprins o serie de cercetări în domeniul tehnic, realizând o serie de invenții și inovații: a întreprins cercetări în vederea descoperirii unor noi surse de energie (acumulatori, dinam, energia valurilor marine), scriindu-i în acest context lui Thomas Alva Edison (1847-1931), care însă, i-a declinat oferta pe motiv că nu este interesat de acest domeniu. N.B.: Nu întâmplător, unul dintre copiii scriitorului a primit numele de botez de Edison; a întocmit proiectul și macheta unui model de aeroplan denumit Aeroplanul Vissarion nr. 1, pentru care i-a fost acordat Brevetul nr. 1/1912, prototip expus astăzi la Muzeul Aeronauticii din București; a construit un plug cu semănătoare (1916-1918), folosit în gospodăria proprie, proiect trimis lui Henry Ford în 1930, prin care îi propunea realizarea unui plug cu semănătoare tractat mecanic; un alt proiect trimis lui Henry Ford de realizare a unui motor rece care să funcționeze cu un combustibil care să se regenereze integral și care să nu producă noxe; sania cu schimbător de tălpice pentru gheață și zăpadă; Văruitorul Vissarion; Bocancul cu ventilație Vissarion (singura invenție pe care întreprinderea Mociornița era dispusă să o realizeze); Bastonul-scaun Vissarion (1922); motorul Steluța care capta energie din natură (1925-1927).
Scriitorul Iancu C. Vissarion s-a stins din viață la 5 noiembrie 1951, grav bolnav și profund dezamăgit, fiind înmormântat în cimitirul din curtea bisericii parohiale din satul natal Costeștii din Vale. Portretul cel mai expresiv dedicat scriitorului Iancu C. Vissarion, a fost exprimat elocvent de către crticul literar Eugen Lovinescu în lucrarea sa „Istoria literaturii române contemporane”: „Vissarion este cel mai expresiv povestitor de astăzi, înzestrat cu o rară putere verbală de a reproduce realitatea și de a însufleți printr-un joc inimitabil toate amănuntele unei memorii inepuizabile. Trei note respiră din ființa ăn acțiune a povestitorului: vioiciunea, șiretismul și erotismul. Cum găsim aceste note și în țăranii filelor scrise, am putea recunoaște trăsăturile specifice ale țăranului muntean în deosebire cu umorul și resemnarea filozofică a țăranului moldovean”.
Casa Memorială I. C. Vissarion se află în satul Costeștii din Vale, județul Dâmbovița, pe locul unde există casa care a aparținut scriitorului (este casa pe care a construit-o și nu cea în care efectiv s-a născut scriitorul, dar amplasată pe același teren), situată pe o uliță care acum poartă numele celui care „a trăit între târnăcop, lopată și manuscrise, fără veleități, fără ambiții nepotrivite cu condeiul și nu s-a mișcat dintre țărani”. În casa țărănească relativ simplă, încă sunt reconstituite camera de lucru a scriitorului, cu mobilierul modest și o bibliotecă în care se află minuțios aranjate, alături de manuscrise și corespondență, aproape toate volumele apărute sub semnătura sa. Însă, toate acestea riscă să rămână în anonimat, deoarece casa în care s-a născut scriitorul nu mai este cuprinsă din păcate într-un circuit al caselor muzeale, fiind astăzi aproape imposibil de identificat de către cetățeanul de rând, imobilul fiind acoperit aproape în întregime de către o vegetație luxuriantă, iar printre coardele de viță de vie, abia dacă se mai distinge placa unde stă scris pentru eternitate: „În această casă a trăit scriitorul I. C. Vissarion 1879-1951”.
Începând cu anul 1996, biblioteca din satul Costeștii din Vale poartă numele scriitorului Ion C. Vissarion, nume pe care l-a adoptat astăzi și Liceul Teoretic din orașul Titu, județul Dâmbovița. Însă, cel mai interesant lucru, este faptul că în orașul Târgoviște, există o stradă care îi poartă numele, fiind cea mai scurtă stradă din urbe, dar unde se află amplasate trei imobile foarte importante pentru fosta capitală a Țării Românești: este vorba despre fosta Bancă Națională, o construcție interbelică în stil neo-românesc edificată în 1927, cu ușoare influențe Art-Nouveau la fațadă, fiind construită după planurile arhitectului Statie Ciortan (1876-1940); casa general Virgil Bianu (aceasta fiind trecută în Lista Monumentelor Istorice din județul Dâmbovița, la poziția 635, ca fiind Casa Dumitru Dincă (1900); casa general Constantin Sănătescu.
Opera:
–Draci și strigoi. Legendele fantasmelor populare, Editura Librăriei H. Steinberg, 1899;
–Răsculații, Editura România Muncitoare, București, 1910;
–Fără pâine, Biblioteca România Muncitoare, nr. 32, București, 1912;
–Mârlanii, Centrul de Editură Socialistă România Muncitoare, București, 1912;
–Nevestele lui Moș Dorogan, Biblioteca literară Germinal a Biroului de editură, expediție și librărie Cultura, București, 1913;
– Copilul întunericului 1914;
–Lupii, Editura Poporul, București, 1915;
–Privighetoarea neagră, Casa de Editură Minerva, București, 1916;
–Florica și alte nuvele, Casa de Editură Librăria Nouă, București, 1916;
–Nevestele lui Moș Dorogan, Editura Cartea Românească, București, 1916;
–Nuvele și schițe, Editura Cartea Românească, București, 1916;
–Ber-Căciulă, Editura Cartea Românească, București, 1920;
–Maria de altădată, Editura Cartea Românească, București, 1920;
–Petre Pârcălabul, Editura Librăriei Pavel Suru, București, 1921;
–Vrăjitoarea, Editura Cartea Românească, București, 1921;
–Sub călcâi: note și schițe din timpul nemților, Editura Cartea Românească, București, 1922;
–Nuvele și schițe, Editura H. Steinberg, București 1922;
–Ber-căciulă, ediția a II-a, Editura Cartea Românească, București, 1923;
–Cântecele lui Iancu, București, 1924;
–Izlaz ieftin, Editura Cartea Românească, București, 1924;
–Ber-căciulă, ediția a III-a, Editura Cartea Românească, București, 1927;
–Ber-căciulă Împărat, Editura Cartea Românească, București, 1928;
–Corvin, Editura Cultura Românească, București, 1928;
–Învietorul de morți, Editura Fundațiilor Regale, București, 1935;
– Cei 30 de șmecheri (neterminat -1936-1938;
–Agerul Pământului, Editura și Tipografia Muscelul, București, 1939;
–Ber-căciulă, ediția a IV-a, Editura Cartea Românească, București, 1943;
–Energie mecanică din mediul în care ne găsim, Editura și Tipografia Muscelul, București, 1943;
– Nina, 1944;
-Vameșul sau Putinica cu minciuni (needitat).
După moartea sa, opera lui Vissarion a început să fie editată și republicată, apărând astfel volumele: Schițe și nuvele, Editura Tineretului, 1954; Lupii, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1957; Scrieri alese, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1959; Scrieri alese, vol. I, Editura Minerva, 1983; Scrieri alese, vol. II, Editura Minerva, 1985; Scrieri alese, vol. III, Editura Minerva, 1985.
Surse:
-Eugen Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, vol. I, Editura Ancora, București, 1925; vol. II, Editura Ancora, București, 1927.
-Victor Petrescu, I. C. Vissarion în corespondență, în Studia Valachica, Muzeul județean Dâmbovița, Târgoviște, 1970;
-Victor Petrescu, Date noi asupra nașterii și activității literare a lui I. C. Vissarion, în Acta Valachica, Muzeul Județean Dâmbovița, Târgoviște, 1972;
-Gloria Gabriela Radu, Revista Steluța, una dintre publicațiile dâmbovițene, în Valachica, Muzeul Județean Dâmbovița, Târgoviște, 1977;
-Alexandrina Andronescu, 1907 în opera lui I. C. Vissarion, în Valachica, Muzeul Județean Dâmbovița, Târgoviște, 1977;
-Octavian Vissarion, Sorina Vissarion, Petre Drăguțoiu, Pagini inedite din creația literară și științifică a scriitorului I. C. Vissarion, în Valachica, Muzeul Județean Dâmbovița, Târgovște, nr. 10-11, 1978-1979;
-Gloria Gabriela Radu, Condeie dâmbovițene în paginile revistei Flacăra, în Valachica, Muzeul Județean Dâmbovița, Târgoviște, nr. 10-11, 1978-1979;
-Gloria Gabriela Radu, Vissarion inedit, în Valachica. Studii și cercetări de istorie a culturii, nr. 14, Complexul Național Curtea Domnească, Târgoviște, 1994;
-Victor Petrescu, Serghie Paraschiva, I. C. Vissarion, în Curier. Revistă de cultură şi bibliologie, Nr. 2(5), Editura Bibliotheca, Târgovişte, 1996 ;
-Victor Petrescu, Ștefan Ion Ghilimescu, I. C. Vissarion. Între uitare și dăinuire, Grupul Editorial Bibliotheca&Pandora-M, Târgoviște, 2001;
-Mircea Gheorghe, Mihaela Gheorghe, 390 de ani de atestare documentară Costeștii din Vale, fostă Costeștii de pe Răstoacă (Costești-Vatra, jud. Dâmbovița). Pagini de monografie, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2010.
Prof.dr. Cornel Mărculescu