Secolul al XVII-lea a adus în întreaga Europă generalizarea legii scrise, codurile putând fi citite, înțelese și aplicate de un număr suficient de mare de oameni. Ele reprezentau o necesitate, deoarece împiedicau abuzurile celor care judecau în baza ”obiceiului pământului” sau se bazau pe mărturiile incorecte ale celor direct interesați de o anumită soluționare a speței. Judecata se făcea de către preot în comunitățile mici iar pricinile importante erau judecate de Domn, în cazul acesta vorbindu-se deja de instanța supremă de judecată. ”Legea” domnului avea caracter de poruncă individuală, aplicabilitatea ei depinzând de durata domniei.
Acesta a fost și cazul Țării Românești. Domnul Matei Basarab realizează că această lipsă de coduri juridice trebuie rezolvată și va susține tipărirea la Târgoviște în 1652 a Îndreptării Legii, lucrare cunoscută şi sub denumirea de Pravila Mare, pentru a se deosebi de Pravila mică de la Govora. Spre deosebire de cea din urmă, în care normele de drept laic apăreau în mod aleator, în Îndreptarea legii acestea ocupă un loc predominant, constituind, şi din acest punct de vedere, o operă legislativă fără precedent în Ţara Românească.
În această pravilă sunt prevăzute numeroase dispoziții de pedepsire a unor fapte reprobabile precum: amestecarea de sânge, calpuzănia (falsificarea banilor), bigamia, furtișagul, hainia, lovirea, otrăvirea, răpirea, sodomia etc. Dar Îndreptarea legii cuprinde și prevederi aferente dreptului civil, acestea fiind intercalate între normele de drept penal. În acest sens, sunt de remarcat dispozițiile despre capacitate juridică, bucate (bunuri), camătă, logodnă, căsătorie, despărțenie, filiație și rudenie etc.

Totodată, în text, sunt prezente și prevederi ale dreptului canonic, biserica trebuind să se implice în relațiile sociale și să medieze conflictele apărute (de exemplu divorţul era o pricină ce ţinea de competenţa bisericii). Este de observat inegalitatea subiecţilor de drept după apartenenţa de clasă. Astfel, se observă inegalitatea persoanelor în faţa legii chiar prin terminologia pravilei, membrii clasei stăpânitoare fiind denumiţi „bogaţi”, iar cei săraci purtând numele de „plugari” sau „ţăran gros”.
De asemenea, pedepsele erau diferentiate, calitatea de boier afăptașului constituind o cauză de micşorare a răspunderii penale, în timp ce calitatea de om de rând atrăgea agravarea pedepsei. Ispășirea acesteia se făcea în ocnele de sare, pentru oamenii de rând, şi în temniţe pentru cei condamnaţi la pedepse mai uşoare.
Pedepsele aveau ca scop intimidarea şi erau foarte severe până la cruzime: arderea în foc, turnarea plumbului topit în gură, tortura, scoaterea ochilor, tăierea mâinilor, a limbii sau a nasului.
Dovezi ale aplicării Îndreptării legii există din timpul lui Constantin Brâncoveanu privind crima de hainie săvârșită împotriva domnului de paharnicul Staicu din Merişani care va fi pus ”în fiară şi în cătuşi“ și predat de turci domnitorului spre judecată care se face conform pravilei iar în urma sentinței Staicu e spânzurat la marginea oraşului, la ,,tîrgul de afară“, în zi de bâlci, să-l vadă toată lumea.
Însemnătatea acestui prin cod penal din lumea românească este dată și de lunga lui aplicabilitate temporală, precum și de circulația sa. Textul a fost folosit în justiția din Țara Românească, cel puțin până la apariția Regulamentelor Organice (1831).
Departe de a fi un simplu corpus juridic, Îndreptarea legii era menită să pună ordine în toate domeniile, începând cu cele spiritual şi etic, fiind şi un manual de educaţie pentru reglementarea raporturilor între oameni şi a comportării lor corespunzătoare, manual aplicat şi interpretat de preoţi şi duhovnici.

Surse:
1. Istoria dreptului românesc. Bucureşti: Editura Academiei, 1980.
2. Rădulescu, Andrei. Pagini inedite din istoria dreptului vechi românesc. București: Editura Academiei, 1991.
3. Stoicescu, Nicolae. Sfatul domnesc şi marii dregători din Ţara Românească şi Moldova: sec. XIV – XVII. București: Editura Academiei, 1968.

Agnes Erich