Am descoperit opera în adolescență, în primul an de facultate când, ca studentă, la sfârșitul sesiunii din vară, din puținii bani de buzunar care-mi mai rămăseseră, în drum spre casă mi-am cumpărat o caseta audio cu Luciano Pavarotti și-am ascultat-o repetitiv la dublul radiocasetofon „Internațional” pe care mi-l cumpăraseră părinții, ca dar de ziua mea. Erau vremuri ca desprinse din irealitate astăzi și trebuie că părea tare ciudat ca o tânără dintr-o familie de oameni simpli, de la țară, să asculte toată ziua canțonete italiene sau arii celebre în loc de muzica timpului său și a generației sale și să nu se mai sature. Biata bunica-mea, consternată, nu cred că înțelesese ce se întâmplase cu mine, de nu mă mai mulțumeam, dintr-o dată, cu repertoriul de la Tezaur folcloric sau Antena satelor.
Am iubit caseta aia, cumpărată cu sacrificii, până peste marginile iubirii, cum spune poetul, mi-e și astăzi greu să exprim în cuvinte cât de prețioasă era pentru mine și, deși casetofonul Internațional e demult istorie, caseta încă se mai află păstrată printr-un sertar de mama, pe acasă, alături de diplomele mele de premiantă din școala generală și de alte soiuri de relicve domestice fără vreo altă valoare decât cea sentimentală, și asta doar într-un mediu extrem de restrâns.
Muzica de operă a rămas, uneori în taină, alteori asumat și în fața prietenilor apropiați, pentru mine un soi de pasiune extravagantă, una dintre puținele extravaganțe la care nu mă încumet încă să renunț, deși nu am decât statut de ascultător profan, pretextându-mă , cu ifos, îndreptățită de fidelitatea dragostei mele pentru operă, că asta suplinește carențele informaționale consistente posedate de către inițiații domeniului. Mă mulțumesc să mă desfătez cu muzica sublimă din câte-o nestemată, precum ”poveri fiori” ale Adrianei Lecouvreur sau „Un bel di vedremo” a nefericitei madame Butterfly și strâng în buchet gânduri diamantine despre câtă frumusețe e-n stare omul să creeze și, tot la fel, de câtă abjecție poate să fie alteori capabil!
Zilele acestea am aflat trista veste că a plecat în eternitate minunata Virginia Zeani, L’assoluta, cum a fost supranumită și am simțit, reascultându-i vocea unică și miraculoasă, într-o emisiune la Radio – cadoul de rămas bun al Luminiței Arvunescu -, în suflet răsunând, firesc parcă, faustiana rugăminte: „Clipă, rămâi, ești atât de frumoasă!” Din păcate, timpul necruțător n-a mai îngăduit să rămână neasemuita Zeani, dar amintirea ei rămâne imperisabilă, cel puțin pentru melomani.
Sunt sigură că nu foarte mulți dintre noi știu cine a fost Virginia Zeani, realitate tristă, dar explicabilă în lumea de astăzi, privită prin lentila deformată a canalelor de televiziune sau a rețelelor de socializare. Dinamica unei existențe cotidiene cu aspect de lapalisadă, în deja generalizata lipsă de informații în epoca în care informației rapide și accesibile i s-a creat deja un adevărat cult, marcată de stereotipii și de platitudine, mediocră și parcă abrutizantă, lasă la vedere adevăruri triste, ale unei națiuni care nu mai are habar de valorile artei și culturii proprii și împrumută, în ignoranța-i hulpavă, pseudovalorile altora, meritorii de a umple coșul de gunoi al istoriei.
Am descoperit cea mai frumoasă voce de operă a României, vocea Virginiei Zeani, târziu, ca o ignorantă cum am fost și eu multă vreme, trecând prin exercițiile mele individuale de a asculta câte-o arie de operă în interpretări diferite pentru a găsi ceea ce-mi scapă sau ceea ce aștept să aud, acea tușă personală care dă individualitatea visată de mine personajului. Zeani a fost pentru mine revelația și fericirea că asemenea voce este de-a noastră.
Născută Virginia Zehan în 21 octombrie 1925, în localitatea mureşeană Solovăstru, Virginia Zeania și-a descoperit vocația de copil, ascultând opera Madama Butterfly, a lui Puccini, iar copila de numai nouă ani și-a zis: „Voi ajunge cântăreață de operă!” Și a ajuns, a fost una dintre cele mai mari soprane lirice ale lumii, împărțind celebritatea și valoarea cu nume precum Maria Callas sau Renata Tebaldi. O femeie superbă și o artistă la fel, cum puține se mai nasc, adevărat aur și nu moneda calpă orbită de narcisism sau autoidolatrie, care nu și-a uitat și nu și-a denigrat niciodată țara și a cărei ultimă dorință a fost să fie înmormântată în pământul de acasă, de la Solovăstru.
A trăit cei 97 de ani luminos, din care, aproape trei decenii, a fost adevărata Violetta Valéry din „Traviata”, de Giuseppe Verdi, pe toate scenele lumii. Azi, ca un ultim omagiu adus acestei artiste unice, cu urechile și sufletul ascult muzica minunată și vocea de cristal curat a Virginiei Zeani și înțeleg, cu maturitatea vârstei, că viața omului, firavă, plăpândă ca „floarea câmpului”, cum zice psalmistul, capătă sens doar în iubire. În iubirea Violettei, călcată în picioare de răutatea lumii și de adversitatea unei condiții infame, de curtezană, în iubirea artistului pentru muzică și pentru ceilalți oameni, cărora li se dăruiește cu pasiune și fără rezerve. Peste un sfert de secol Virginia Zeani a fost nu doar o mare artistă, ci și profesoară de canto, dăruind picături din harul cu care Dumnezeu a înzestrat-o pe această lume tinerilor, năzuind să-i facă, așa cum mărturisea într-un interviu, și ”mai buni decât ea”.
„Addio, del passato
Bei sogni ridenti
Le rose del volto
Già sono pallenti.”
Trandafirul superb care-a fost Virginia Zeani acum și-a plecat fruntea în „marea noapte”, dar iubirea rămâne și învinge moartea, orice.
Dacă nu știți cine-a fost Virginia Zeani, ascultați-o! Ascultați-o cântând rolul vieții sale, ascultați-o măcar cântând celebra arie „ Addio del passato” din Traviatta, prin care se desparte de tot ceea ce a iubit mai mult, și veți înțelege lecția zilei de azi.
Rămas bun, L’assoluta, privilegiați suntem cei ce ți-am fost contemporani!

Prof. Camelia Lepădat