Prima mea întâlnire cu marea a fost într-o dimineață de iulie, din anul 1974. Eu, după o lungă și obositoare călătorie cu trenul, ea, unduindu-și valurile, răcorindu-se în ultima zvâcnire a brizei de uscat din acea noapte, după ce primise sărutul de foc al Regelui Soare, care abia își ridicase lăncile incandescente din negura apei. De la fereastea trenului în mișcare mi se părea că privesc un tablou . O marină de Pallady, Petrașcu ori Țuculescu, cum aveam să aflu, mult mai târziu, că se numesc peisajele marine și o parte din pictorii îndrăgostiți de mare. Apoi, vreme de aproape trei săptămâni, la Costinești, am văzut-o în toate stările posibile: calmă, zbucimată, întunecată, senină, ademenitoare, respingătoare, șuierătoare, înspumată, înflăcărată… Într-un cuvânt, cameleonică, dar întotdeauna plană, orizontală, sprijinind cerul pe linia orizontului.

Anii au trecut. Marea nu am uitat-o niciodată, însă conjunctura vieții a făcut ca să ne revedem după, nici mai mult, nici mai puțin de… patruzeci și șapte de ani! Unii ar spune: o viață de om! Eu spun: o viață de așteptare! Căci, în toți acești ani, am sperat la o revedere, la o…marină vie, nu expusă într-o Galerie de Artă, dar nu m-am așteptat să văd marea revărsându-se din cer! Am coborât din mașină în fața Sanatoriului Balnear din Eforie Nord. În partea dreaptă era …un deal albastru. O punte de legătură între cer și pământ. Așa se vedea, Măria Sa, Marea, din capătul străzii care ducea spre faleză, ca și cum ar fi coborât din Grădina Raiului. Pe măsură ce înaintam se așternea, liniștită, la picioarele muritorilor întru spălarea păcatelor pământești. Printre crengile copacilor ce străjuiau, de o parte și de alta strada, se vedea câte un petic de cer, limpede, fără niciun nor, susținut de aripile pescărușilor în zbor și de linia orizontului împiedicându-i, astfel, prăbușirea în adâncuri. Două nuanțe de albastru de un contrast izbitor: lumină și întuneric! O priveam la fel de fascinată ca și întâiași dată. Era aceeași mare, oriunde se afla. Eu, eu nu mai eram aceeași. O priveam cu alți ochi. Prin minte îmi treceau alte gânduri, făceam alte asocieri, alte comparații, vedeam culorile altfel private din diverse unghiuri, conturam…marina, asemenea unui pictor din perioada interbelică, venit în vizită de curtoazie la aleasa inimii, căutând să o imortalizez cât mai realist. Nu voiam să pierd niciun detaliu. Voiam ca totul să fie…perfect!

– Bine te-am regăsit, Mare!, am început un dialog imaginar, în timp ce coboram scările spre plajă, Apoi, lăsând în urmă mulțimea costumelor de baie și a lumii pestrițe, purtătoarea lor, am înaintat spre inima mării cu ochii larg deschiși, sfidând razele soarelui și am contemplat-o minute în șir, de pe stabilopozii ce împrejmuiau platforma de beton.

– Bine ai revenit! Pe unde mi-ai umblat? Că ani și ani de-a rândul, să vii, te-am așteptat. Te văd uimită, mirată mă privești. Eu sunt aceeași… Dar unde e copila de la Costinești?! Copila aceea ce privea, cu-aceeași ochi în larg, Când eu, la mal, îi sărutam picioarele cu drag. Copila care nu-ndrăznea în apă să se avânte, Nici când eram neliniștită, nici când eram…cuminte. Te văd albită pe la tâmple, cu ghioceii ninși, Dar spune-mi tu, copilă-doamnă, înțelepciune dobândiși? Acum te lași, în jos, la mal, picioarele să îți sărut, Și-apoi, în brațe să te prind? Uite ce liniștită sunt!

– M-ai recunoscut?!, am întrebat sugrumată de emoții. M-ai recunoscut, după atâțea ani?! Nu pot să cred! Și… orice puteam să îmi închipui despre tine, dar…nu latura poetică. Ești…

– Sunt la fel ca tine, o fire visătoare, Chiar dacă tu mă vezi, continuu schimbătoare! Și nu te mai ascunde, știu multe despre tine. Îți mulțumesc că scrii poeme despre mine! Am savurat, să știi, pe fiecare-n parte, Și mi-a plăcut că m-ai numit, cândva, Eternitate!

– Dar ai fost, ești și sigur tu vei fi, Chiar dacă noi, cândva, din lume vom pieri! Căci noi suntem, vezi bine, doar simpli călători, Pe câtă vreme tu, și cerul, sunteți nemuritori! Unul din altul început și fără de sfârșit, Albastru din albastru, într-unul contopit! Așa vorbeam cu marea, în gândurile mele, când deodată, deasupra mea, un pescăruș despică liniștea cu țipătul lui, aducându-mă cu picioarele pe…stabilopozi. Am zâmbit mării, ștrengărește, cu gândul la copila de-altădată, iar ea îmi trimise un sărut pe unul din valurile ce se spărgeau, în liniște, de blocurile de beton. Era afară din cale de liniștită în ziua aceea… Liniște pe care mi-a transmis-o și mie. Aveam nevoie și a înțeles. Chiar dacă în acea zi nu i-am dat voie să-mi sărute picioarele, mi-a sărutat sufletul. Sufletul meu, rupt în bucăți avea nevoie de un liant. Un liant numit ,,mare”. Aveam nevoie de un doctor de suflete, de un doctor care, în tăcere, să-mi audă gândurile nerostite. Un doctor care, în tăcere, să-mi vindece sufletul, numai suflând peste el. Briza mării a reușit ! Am plecat, după trei ore de contemplare, cu un suflet…reîntregit. Sufletul copilei de la Costinești mi l-a redat, marea, la Eforie. Am reușit să mă liniștesc stând de vorbă cu… Eternitatea!

Flori Bungete