Ajunseră la munte, la casa lor de vacanță, puțin după ora nouă seara, dar era încă lumină. Cabana era asezată pe versantul muntelui, într-un loc mai puțin accesibil. Puteau ajunge acolo, datorită autoturismului de teren pe care îl dețineau în comun, ca bun al firmei. Privit de pe terasă, peisajul era de o frumusețe copleșitoare!

,,-Doamne, câtă frumusețe în jur, gândi Mirabela, sprijinită de balustrada solidă, din lemn de brad. Nu mă voi sătura niciodată privind aceste locuri. Cât mă bucur că m-am întors…că ne-am întors în România. E locul cel mai frumos de pe pământ. Dacă cineva m-ar întreba vreodată, unde mi-ar plăcea să-mi ,,trăiesc” viața veșnică, fără ezitare, aș răspunde: aici, în Grădina Maicii Domnului!”

Dar nimeni nu a întrebat-o, și nimeni n-a aflat niciodată dorința ei cea mai tainică…

Însă Cosmin, Iuliana și Dorina, au aflat chiar în acea seară, vestea că este însărcinată. Nici nu se poate exprima, în cuvinte, bucuria lor la aflarea veștii. O bucurie răbufnită din adâncul ființei lor, la unison, amplificând-o și mai mult. Bucurie care pe Radu îl sperie. A simțit în aer o vibrație…malefică, de parcă cineva, sau ceva, s-ar fi împotrivit.

Pentru o secundă, a simțit pielea ca de găină și un fior rece i-a trecut peste spate. S-a scuturat ușor, dorind parcă să alunge acel sentiment și s-a retras  în spatele cabanei, lăsându-i pe ceilalți să-și manifeste nestingheriți reacțiile. Se așeză pe un butuc de lemn, se rezemă de perete, ridică ochii încet spre cerul presărat cu stele care mai de care mai strălucitoare, le privi insistent, le ascultă tăcerea, după care așteptă minute în șir. Ce? Nici el nu știa!

– Radu!…Radu!!… Unde ești?, se auzi strigat după un timp.

-Aici, în spate!, răspunse el mecanic, trezit din…așteptare. Sunt aici! Mirabela, apăru ca o nălucă la colțul cel mai întunecat al cabanei. Lumina lunii, care apăruse între timp, pica peste ea într-un anume fel, încât părea ireală. Și Radu simți din nou pielea că i se strânge și un fior rece îi trecu prin corp.

-Doamne, îmi pierd mințile, ce e cu mine? se gândi el ridicându-se de jos și făcând câțiva pași spre soția sa.

Schimbându-și poziția, o văzu pe aceasta în carne și oase, zâmbindu-i cu întreaga făptură, și se adună pe loc.

– Sunt aici, iubit-o, priveam stelele!, zise el. Să mergem la ceilalți.

– Dorina s-a dus la culcare, se resimte după drum. Vrei o bere? Noi ne-am desfăcut câte una!

-Desigur, vreau și eu, de ce nu? E totuși devreme pentru somn. Cerul e prea frumos ca să nu-l privim. Și luna, uite cât de mare și luminoasă este. Ai impresia că o poți atinge cu mâna. E o noapte…mirifică!

– Ia te uită, Radu, informaticianul, a devenit poet! îl ironiză Cosmin. Uite, ți-am desfăcut o bere, poate îți vine mai multă inspirație.

-N-ai să vezi, a fost așa, o chestie de moment. Eu și poezia versus apa și uleiul. Asta e din fizică, nu are de-a face cu literatura, mai zise el, și izbucniră cu toții în râs.
Trecuse de miezul nopții când se retraseră în camere. Cosmin și Iuliana, ocupau dormitorul de la parter, iar ceilalți, pe cele două de la mansardă. Cel mic era al Dorinei, cu fereastra în perete, lângă ușa de la balcon. Celălalt, mult mai mare, avea o fereastră lângă ușa balconului, și un luminator, amplasat în tavan, deasupra patului, prin care puteai privi în voie cerul din pat, ca și cum te-ai fi aflat culcat pe iarbă, în mijlocul câmpului. Radu și Mirabela, adormiră numărând la stele, ca de fiecare dată, pentru a adormi mai repede. Dar de cele mai multe ori, după ce se…ospătau cu o porție generoasă de dragoste la altitudine. În seara, de fapt, în noaptea aceea, trecură peste ospăț. Se mulțumiră numai cu număratul.

După două zile petrecute la munte, la aer curat, înconjurați de verdele vegetației abundente, de cântecul păsărilor și de susurul izvorului din apropiere, care curgea repede la vale chiar prin spatele cabanei, se întoarseră în bătrânul și aglomeratul București. Începură săptămâna în forță, revigorați și plini de energie. Pe la mijlocul săptămânii, Mirabela îi spuse lui Radu, într-o seară, înainte de culcare:

-Dragule, e o veste prea importantă pentru părinții mei  ca să afle, așa,prin telefon că vor fi din nou bunici. Și nici nu i-am văzut de mult timp. Aș vrea să mai amânăm un pic, până pot merge la ei, să le dau vestea. Tu ce zici, nu este o idee bună?

-Dacă tu așa consideri, nu am nimic împotrivă. Însă știi că nu poți merge până după întâi septembrie, și trebuie pregătită Dorina pentru școală…

-M-am gândit, o să plec după ce începe anul școlar. Nu este nicio problemă. Pentru ei bucuria va fi la fel de mare și peste o lună. Până atunci, fac rezervarea la avion. Nu vreau să stau prea mult, dar nici nu pot hotărî dinainte data întoarcerii. De fapt nu știu nici data plecării până nu merg la Agenție. Mi-ar fi plăcut să mergem împreună, dar știu că nu se poate, înțeleg că nu-l poți lăsa pe Cosmin să se ocupe de toate și nici pe Iuliana nu o putem împovăra și cu grija Dorinei și cu cea a  seviciului. Lăsăm pentru la vară și poate mergem toți…șase, nu? Am numărat bine, cred. Ar fi nemaipomenit! Deci, cum ziceam, chiar mâine am să merg la agenție să stabilesc data plecării. De întors, mai vedem…

Și din nou, pentru a treia oară în ultima săptămână, pe Radu îl trecu un fior rece pe spate și pielea i se făcu de găină. Cu o sforțare uriașă reuși să articuleze, fără să lase să i se întrevadă tremurul din glas:

– Da, iubito, cum crezi tu că e mai bine! și continuă în gând: important este să te întorci…

Era ceva nou pentru el acea…senzație ciudată pe care o avea în ultimul timp. Intrase pe internet căutând o explicație. Găsise ceva, dar nu i se părea destul de plauzibil. Era legat de producerea adrenalinei, atunci când hipotalamusul transmite un semnal asupra corpului uman și nu numai, în anumite situații. Erau acolo și câteva exemple, ca de pildă atunci când iubim intens, când ne e frică de ceva ori de cineva, atunci când suntem triști, precum și altele mai puțin concludente. Cei drept, el de ani buni iubea cum puțini oameni sunt în stare să iubească și, ca orice om rațional, avea o oarece teamă de necunoscut, de ceea ce avea să-i rezerve viitorul, dar i se părea firesc. Oricât s-a străduit, nu a găsit o explicație logică și asta îl neliniștea, îl urmărea permanent, făcându-l să fie mai atent la tot ce se întâmpla în jurul lui. Simțea  că i se…pregătește o lovitură, dar nu știa cum să se apere, să o contracareze și aștepta. Iar această așteptare îi crea o stare de anxietate pe care cu greu și-o putea stăpâni.

Flori Bungete