You are currently viewing EDITORIAL LITERAR: EXISTĂ UN NOU ÎNCEPUT (PARTEA A XXI-A)

EDITORIAL LITERAR: EXISTĂ UN NOU ÎNCEPUT (PARTEA A XXI-A)

  • Post category:Editorial

Radu simți o ușoară strângere, abia perceptibilă.
-Gheorghe, vino, se trezește!, strigă el entuziasmat.
-Era și timpul, începusem să-mi fac griji. Dacă pulsul și respirația nu erau cât de cât aproape de normal, aș fi anunțat de mult echipele de salvare. Dar mă tem că hipotermia a fost urmată de un pui de somn profund, cauzat de sperietură. Exact cum bănuiam.
Femeia deschise ochii, cu grijă, de parcă i-ar fi fost teamă de lumină. Clipi de câteva ori, și îi închise la loc. Subconștientul ei nu voia nici în ruptul capului să mai îndure încă o dată acele dureri îngrozitoare.
-Victoria, deschide ochii! Nu-ți fie teamă, suntem aici.
Auzind vocea lui Radu, caldă și binevoitoare, prinse curaj și mai făcu o încercare.
-Unde sunt?, întrebă ea cu vocea sugrumată.
-Ești în siguranță, stai liniștită! Te-ai încălzit? Te-am găsit în zăpadă, aproape înghețată.
La auzul acestor cuvinte, Ursu, care nu se mișcase de pe preșul lui în tot acest timp, scheună ușor. Radu pricepu ,,aluzia” și se simți obligat să adauge:
-De fapt, Ursu te-a găsit! Eu doar te-am adus înăuntru.
-Ursu? Cine-i Ursu?
-Câinele meu, de care are grijă Gheorghe…
-Gheorghe?…
-Gheorghe este cel care are grijă de cabană, fost salvamontist voluntar…
-Cred că știu despre cine este vorba, mi-a vorbit despre el nea Matei. Eu sunt Victoria, zise ea, încercând să se ridice.
-Ușurel, ușurel, zise Gheorghe apropiindu-se de canapea, nu e bine să vă ridicați brusc.
Faptul că vorbea coerent și chiar își aducea aminte numele lui, știa cine este, și cel mai probabil și ce s-a întâmplat, era de bun augur. Clar nu suferise leziuni celebrale. Însă, ca un adevărat profesionist, avea pregătită o serie de întrebări legate de starea clinică a ,, pacientei”, pe care cu siguranță, într-o altă conjunctură, le-ar fi pus cu pricepere și profesionalism orice doctor neurolog din orice Unitate de Primiri Urgențe.
-Simțiți cumva vreo durere la nivelul umerilor, a coloanei sau a picioarelor?
-Nu, nu simt nimic.
-Nici furnicături în degete?
-Aveți privirea încețoșată, dureri la nivelul globilor oculari?
-Nu, văd foarte clar și nici dureri nu am.
-Simțiți cumva presiune asupra urechilor, țiuituri sau alte zgomote…
-Nu, nimic din toate astea,doar o ușoară durere de cap… de fapt nu e chiar durere…
-E din cauza faptului că ați făcut hipotermie. Trece imediat. O să vă dau un ceai cald, îndulcit. Aveți nevoie. Dar, iertată fie-mi îndrăzneala, cred că ați tras și o sperietură groaznică. Am văzut de unde ați căzut…
-Am alunecat, nu mult după miezul nopții. Și da, chiar m-am speriat. Pe Ursu îl știu, pe Gheorghe îl știu, dar pe tine cum te cheamă?, întrebă ea, uitându-se în ochii celui care o ținuse de mână.
-Radu, zise acesta.
-Cel Frumos?, întrebă Victoria râzând.
-Depinde, fiecare vede frumusețea prin ochii lui!
-Am glumit… Iartă-mă!
Și continuă în gând: ,,Sau poate nu… Chiar e un bărbat frumos!”
-Acum că prezentările au fost făcute, beți un ceai cald și dacă doriți, eu vă pot duce acasă, cu dragă inimă, zise din nou Gheorghe.
-Da, sigur, e o idee. Oricum e mai greu de urcat decât de coborât…
-Nu cred că ar fi bine să mergi la cabană, zise Radu. Nu…deocamdată. Cu siguranță în cabană trebuie să fie foarte frig, iar până se încălzește va mai trece ceva timp. Și e Crăciunul, nu e bine să fii singură în această zi! Rămâi aici. Ești în siguranță, iar Gheorghe o să-l anunțe pe Matei să meargă la cabană, mâine dimineață să facă focul. Apoi vei putea merge și acasă.
-Nu vreau să te simți obligat! Și nu vreau să te deranjez… sau poate să vă deranjez.
-Pe mine și pe Ursu? Nici un deranj.
Victoria avu o tresărire. Deci, nu mai era nimeni cu el. Îl văzuse într-adevăr venind singur, dar fumul de pe coș îi crease impresia că în casă se mai afla cineva. Acum își dădu însă seama că focul fusese aprins mai din timp, pentru a încălzi cabana, așa deci…
-Chiar că nu mă simt în stare să fiu singură, după o asemenea experiență, dar mă repet: nu vreau să deranjez.
-Apoi, dacă-i așa, eu mă retrag. Fiți fără grijă doamna Victoria, mă duc să-i spun lui Matei și le așează Dumnezeu pe toate. Acum, cu toate că a trecut de multișor vremea prânzului, dumneata domnu Radu, fă bine și așează masa, că-i păcat de bunătățile de la Florica mea, să rămână nemâncate, mai zise el și-i făcu cu ochiul.
-Așa voi face, cu siguranță! Oricum, de când am venit, numai la ele mă gândesc! Mulțumește-i, încă o dată pentru ele, și… mulțumesc și ție, pentru tot, mai zise Radu, profund recunoscător.

-Minunate bucate! Au trecut ani mulți de când nu am mai savurat cu atâta poftă asemenea… delicatese. Florica este o gospodină excelentă. Se cunoaște că aparține locului. Numai aici poți avea parte de asemenea bunătăți. Mulțumesc pentru ospitalitate, cu toate că am venit… incognito, ca să spun așa, mai zise Victoria, și afișă un zâmbet larg, plin de recunoștință.
-Poate Dumnezeu, cine știe, a vrut ca eu să nu fiu singur, așa cum îmi propusesem, azi, în Ziua de Crăciun. Ar fi fost prima dată în viața mea, când de Sărbătoarea Domnului… Dar mai bine nu, nu vreau să mă gândesc la asta acum. Poate sună ciudat, ținând cont de împrejurări, însă mă bucur din tot sufletul că ești acum, aici, spuse Radu. Nu vreau să știu cine ești sau de unde vii. Nu spun că nu mă interesează, dar vreau să trăiesc clipa.
-Ca un prim indiciu, pot să-ți spun numai atât: vin de-acolo, de sus, și am avut un accident de… lună! Nu, nu glumesc, chiar așa a fost, continuă Victoria, privind drept în ochii lui Radu… cel Nedumerit.
Am crezut că singurătatea mă va ajuta să uit. Nu a fost să fie. Din contră, de peste o lună de zile, trecutul mă macină. Azi noapte, am vrut să vorbesc cu cineva. Cineva care să mă asculte în tăcere, să nu mă întrerupă și să nu pună întrebări. Pe fereastra din odaie, am văzut luna, mare și strălucitoare, parcă mai aproape ca niciodată… Am ieșit afară, cu gândul să-i spun povestea mea, însă căutând-o printre crengile bradului din colțul cabanei, am alunecat și… restul îl știi. Povestea ta?
-Povestea mea? Am spus-o azi noapte stelelor. Dacă vreodată, vei învăța să le asculți tăcerea, cu siguranță o vei afla.
-Nu, Radu, mi-ar plăcea să o aud de la tine. Ești o fire veselă, romantică, nu știu încă cu ce te ocupi, dar presimt că ai o poveste de viață interesantă, palpitantă chiar. Spune-mi, am dreptate?
-Viața mea a avut, din păcate, deja, până acum un început și un sfârșit!
,,Început și sfărșit”…aceste cuvinte se repetară în mintea lui Radu la infinit, ca un ecou. Într-o fracțiune de secundă un amalgam de imagini i se derulară pe repede-înainte prin fața ochilor. Chipuri dragi și locuri îndrăgite, bucurii și tristeți, eșecuri și împliniri, despărțiri și regăsiri.
Regăsiri…Încă din clipa în care plecase, în toamnă, de la mormântul Mirabelei, simțea că îi lipsește ceva. Dacă ar fi fost întrebat, ce anume, nu ar fi fost în stare să explice oricât de mult s-ar fi străduit să își aleagă cuvintele. El, cel care șase luni de zile se aflase într-o formă ciudată de comă psihică, timp în care nu și-a dorit compania nimănui, nu a vorbit cu nimeni, nu a părăsit minuscula cameră de spital, cel care, pentru o bună bucată de vreme, a crezut că timpul a stat pe loc, căuta în permanență ceva. Parcă chiar și doamna Rotaru îl îndemnase , așa subtil, să caute. Să caute…fericirea!
Nu spusese ea oare: ,,Ne dorim din tot sufletul să fii fericit!”?
Deci asta căuta. Fericirea! Era veriga pierdută din viața lui. Uitase să fie fericit. Căci oricît de multe ai avea, să fii împlinit și fericit cu adevărat trebuie un ingredient special: dragostea! Dragostea unei femei asupra căreaia să reverși tu însuți un râu de dragoste. Dragoste și iubire. Chiar dacă aceste cuvinte sunt sinonime, fiecare percepe, pe fiecare în parte, altfel. El, ca să iubească cu adevărat, trebuia… Însă, uitându-se la frumoasa femeie din fața sa, nu mai percepu nicio diferență. Și dragostea și iubirea se contopiseră într-un singur cuvînt: început.
Începutul unui nou început? Suna frumos. Poate nu întâmplător simțise acea chemare, acolo sus, pe vârful muntelui. Poate și ea are o poveste pe care mai devreme sau mai târziu avea să o afle. Însă până atunci…
Victoria tuși ușor pentru ai atrage atenția. Radu părea dintr-o dată absent. Se desmetici și o privi lung. Ușor speriată, ea îl întrebă:
– S-a întâmplat ceva? De ceva timp nu mai ești cu mine. Privirea ta e dincolo de tavan, parcă ar căuta ceva dincolo de…. A, gata știu: ești în povestea ta!
– Nu, spuse Radu zâmbind. Sunt într-o altă poveste. Care se va scrie începând de acum.
Povestea mea…
– Povestea ta mi-o vor spune stelele în această noapte, zise Victoria ducându-și degetul arătător la buze: Sssst! Au început să apară! Nu vreau să pierd începutul…

Îmbrăcată într-o cămașă tradițională, lungă, cu motive florale, peste care Florica o încinsese cu un brâu lat, desculță, pe cap purtând o cunună de sânziene, iar în mână un buchet de flori de câmp, Dorina părea o domniță desprisă din poveștile cu împărați si împărătese. Însă frumoasa codană, era o mândră domnișoară de onoare, căci, acolo unde panta văii se mai îndulcea, Gheorghe și Matei, din crengi de brad și flori de munte, amenajaseră un altar, sub cerul liber, altar sub care, în această mirifică zi de început de toamnă se împleteau în cununi de vise, proiectate printe galaxii, destinele a doi oameni predestinați unul celuilalt, care nu s-au căutat niciodată, dar s-au găsit, cu voia Domnului, între cer și pământ.
În costume tradiționale, erau îmbrăcați de altfel toți cei care luau parte la fericitul eveniment. Pe chipurile tuturor, se citea bucuria de a le fi aproape mirilor. Și nu erau puțini!
Prieteni și rude apropiate, veniseră cu inima deschisă și sufletul plin de bucurie, să ia parte la o nuntă atipică, acolo sus, aproape de cer, unde nopțile sunt mai înstelate, iar luna mai mare și mai strălucitoare, acolo unde toamna, îmbracă cel mai frumos veștmânt, de la verde la galben-arămiu, acolo unde poveștile se contopesc, într-un nou început.

,,-Se cunună robul lui Dumnezeu Radu cu roaba lui Dumnezeu Victoria, în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh, Amin!…

SFÂRȘIT

Flori Bungete