A fost odată, de mult, de foarte mult timp, un ținut în care nimeni nu făcea nimic. Toată suflarea satelor și orașelor, cât era ziua de mare și noaptea de lungă, ședea tolănită la umbră, ori în paturi calde și moi, și dormea, sforăind de se ridicau tavanele în sus.

Singurele lucruri pentru care se mai trezeau, din când în când, oamenii din somn, erau: pentru a mânca, o dată pe zi, a se spăla,  o dată pe săptămână și pentru a merge la sfatul țării, o dată pe lună, numai unii dintre ei, ce-i drept, cam fără rost, că și așa nu se mișca nimic, în afară de frunzele copacilor în bătaia vântului. În rest, tolăneală, leneveală, și somn din belșug, de te și mirai de cum și când avuseseră timp să facă și să crească copiii. Căci aceștia, erau slavă Domnului, din berechet! Dar bag seamă, că aceștia se nășteau gata adormiți, căci nicio larmă nu se simțea în jur.

Mai marele ținutului, Împăratul, era firește și cel mai mare somnoros. De multe ori, dregătorii și toți ceilalți care trebuiau să participe la punerea la cale a treburilor țării, așteptau moțăind în marea sală a tronului, să se trezească Măria-Sa, Marele Adormit. Venea căscând cât îl țineau fălcile, îngâna morocănos câteva cuvinte de ,,bun-venit”, întreba silabisind cuvintele dacă toată lumea e bine-mersi, sătulă de somn, și părăsea sala, grăbit, să nu se răcească așternuturile. Poate vă gândiți, că după atâta ședere fără osteneală, nu aveau nici după ce să bea apă. Nici pomeneală, mâncare se găsea, slavă Domnului, din belșug, căci toți pomii, parcă erau fermecați, fără nici o îngrijire, rodeau mereu, poame gustoase și apetisante. Iarba creștea  verde și mănoasă, asigurând vitelor, care mergeau singure la pășunat, hrana cea de toate zilele, iar izvoarele reci și zglobii le asigurau apa de băut. Singura preocupare a locuitorilor era numai să le mulgă la repezeală, spre seară, când se întorceau de la păscut, să bea laptele proaspăt și hrănitor, să înfulece câteva mere, prune, pere ori alte fructe, și să-și continue somnul… cel liniștit și lipsit de vise, că până și visele se terminaseră, în Țara Somnului, căci așa era numită, și renumită în întreaga lume, această țară a somnoroșilor. De când începuse, din ce cauză și când avea să se termine somnul, nimeni nu știa a spune.

Dar, într-o bună zi, împărăteasa se trezi fără voia ei din somn, nefiind nici seară, nici sfârșit de săptămână, și nici zi de sfat. Însă era o zi de excepție, o zi specială în viața fiecărei familii, fie ea și împărătească, nașterea unui copil. Era primul vlăstar împărătesc, și dacă avea să fie băiat, avea să fie cu siguranță și moștenitorul tronului. Trezit din somn de strigătele viitoarei mame, împăratul trezi la rându-i câteva fețe pricepute în astfel de treburi, și când se asigură că totul merge bine, se așeză din nou să tragă un pui de somn, așa ca să-și mai vină în fire.

Nu trecu mult timp, și urechile împăratului, începură a fi  deranjate de țipetele copilului abia născut. După puterea plânsului, își dădu seama că este băiat, dar avea să se bucure de asta la trezirea… oficială. Suportă el cât suportă, însă văzând că nu e rost să se oprească din plâns, merse în camera micuțului să vadă cu ochii lui cârpiți de-atâta somn ce se întâmplă.

• Ce este cu atâta gălăgie?, întrebă el. Copilul ăsta trebuia să fi adormit de mult timp, nu cumva este bolnav?
  – Iertare, Măria Ta!, zise împărăteasa cu jumătate de glas, și mie îmi vine rău de somn, dar n-am cum să-l înduplec să adoarmă. Teamă mi-e că ceva nu-i a bună!
• Eiiii, asta ne mai trebuia! Poate cineva a aruncat vreun blestem asupra lui, și l-a lipsit de somnul binefăcător, își dădu cu părerea împăratul, simțind o strângere în inimă, gândind la ce necazuri o să aducă asupra liniștitului ținut.

Se apropie de leagănul copilului și-i zise acestuia:

• Taci, odraslă-mpărătească,

Taci ca somnul să-ți tihnească,

Că doar n-oi fi tu ursit,

Somnului să-i pui sfârșit!

Și, ca prin minune, copilul se opri din plâns, și începu a gânguri mulțumit, spre marea uimire a împăratului, a împărătesei și a celor aflați de față. De adormit însă, nu adormi, dar ce le păsa, din moment ce era liniștit, iar ei puteau să-și continue somnul, cel dintotdeauna.

Trecu an după an, vreo șapte la număr, ani în care fiul de împărat, nu dormise nici măcar un ceas, dar nimeni nu băgase de seamă acest lucru, fiecare crezând în sinea sa că și el, ca dealtfel toți ceilalți, se trezește odată cu ei și se așează la somn, la fel. Ceea ce băgaseră toți de seamă, era faptul că micul împărat, nu era chiar așa de mic, cum ar fi trebuit să fie la numai cei șapte anișori ai lui. Era aproape un flăcău în toată firea. Într-un an, nu doi, ci trei ani crescuse, spre mirarea tuturor.

În tot acest timp, nevăzut și neștiut de nimeni, cutreierase țara-n lung și-n lat, coborâse până în cea mai adâncă prăpastie și urcase pe crestele celor mai înalți munți, doar, doar o găsi o explicație la ceea ce se întâmpla cu locuitorii din Țara Somnului. Nu găsise, dar nici nu se descurajase. Spera în sinea lui, că într-o zi va afla, și simțea că acea zi nu este foarte departe. La sfârșitul unei luni, când se aflau cu toții în sala tronului, el se adresă împăratului:

– Măria ta, tatăl meu drag, mie mi s-a cam urât să calc de unul singur pământul, zi și noapte, în timp ce voi toți ceilalți dormiți duși, așa că…

– Ce vorbă-i asta, fătul meu? Tu nu dormi la rând cu ceilalți?… întrebă mirat împăratul.

– Nu, tată, eu nu știu ce-i somnul, și tare mi-aș dori să nu mai fiți nici voi robii lui. Trebuie să existe o soluție, simt asta, dar ceva îmi scapă, am nevoie de un sfat, de un indiciu, de….

– Și va veni o zi în care,

Dar nu va fi un oarecare,

Cel ce somnul va stârpi,

Și blestemul va opri!

Va fi fiu de împărat,

La rândul lui blestemat,

Să nu doarmă nicio noapte,

De trei ori, ani câte șapte!

Dar nu la rând socotiți,

Ci de trei ori înmulțiți!… se auzi o voce slabă din fundul sălii, și toți își întoarseră privirea într-acolo.

Era glasul unui bătrân gârbovit de ani, cu părul nins de vreme și ochii stinși de atâta somn. Era cel mai bătrân și cel mai înțelept om din țară. Păcat însă că nu avusese timpul necesar să-și folosească această înțelepciune. Cu toate că i se cerea frecvent părerea în anumite situații, el răspundea numai cu Da sau Nu. Acum, spre surprinderea celor de față, vorbise, cât n-a vorbit în viața lui.

Mă bucur c-am trăit să apuc acea zi, mai zise bătrânul. Fiule, lucru nu-i ușor, dar nici imposibil. Ai călcat zici țara toată? Eu spun că nu, un singur loc a rămas neatins, iar pașii nu ți-au fost călăuziți într-acolo, căci nu venise vremea.

Azi e ziua-n care s-au împlinit toate condițiile. Ai de trei ori șapte ani, dar nu socotiți, ci înmulțiți! Așadar, pornește degrabă, dragul moșului… s-apuc și eu ziua să mă bucur de cât mi-a mai rămas din viața asta… dormită și răsdormită. Ai încredere, vei reuși!… Și obosit de-atâta vorbă, plecă la culcare împreună…

Fără să stea prea mult să cugete la cele spuse de bătrânul înțelept, feciorul de împărat ieși val-vârtej din palat, merse la grajduri, înșeuă cel mai ager cal, îl încălecă și porni la drum.

-Încotro să apuc?, se mai întrebă în sinea lui. Nu cred că mi-a rămas bucățică de pământ necălcată, vale neumblată ori creastă necercetată. Dar se pare că ar mai fi un loc neatins. Murgule, avem de treabă! Nu călca pe-același loc. Caută cărări necunoscute, și du-mă pe unde iarba nu-i călcată, apa nu te udă și aripa vulturului nu te-atinge!

La auzul acestor vorbe, calul se opri în loc, ciuli bine urechile, trase aer pe nări, adulmecând văzduhul, se încordă o dată, necheză tare de trei ori, și porni ca din pușcă, mai, mai să-l piardă pe voinic din șa. Nu merse mult, și îcetini pasul. Apoi, coti pe o cărăruie la dreapta drumului, cu iarbă moale și deasă, trecută bine de genunchi, trecu un pârâiaș, sărind peste el, fără să-și ude copitele, și luă o stâncă-n piept, suind, așa cam până la jumătatea ei, și se opri. Sus de tot, tronau cuiburile unor vulturi. Aceștia roteau pe deasupra lor, fără a se lăsa vreunul mai jos de piscul muntelui. Flăcăul nostru își aduse aminte de îndemnul pe care i-l dăduse calului: iarbă necălcată, copite neudate, departe de vulturi.

• Aici trebuie să fie locul, căluțule! Aici nu-mi amintesc să fi umblat vreodată. E loc necunoscut, trebuie cercetat cu atenție, mai zise el și coborî din șa.

Calul scurmă pământul cu copita și scutură capul, parcă    a-i da de înțeles stăpânului că se află chiar în locul potrivit.
Uitându-se în jur, cercetând cu atenție, fiului de împărat, i se păru că în spatele unui tufiș, se afla o gaură. Se apropie de locul cu pricina, împărți tufișul în două, și nu mică îi fu mirarea, descoperind intrarea unei peșteri.

Curajos din fire și hotărât să vadă mai cu deamănuntul, se afundă în peșteră, scrutând întunericul cu ochii, până ce începu a se obișnui cu el. Nu merse nici mult, dar nici puțin, până când văzu în fața lui o mogândeață. Până să apuce a-i da binețe și a intra în vorbă, auzi un glas firav, fără vlagă, ce ieșea de sub maldărul de trențe:

– Bine c-ai ajuns, Făt-Frumos cel Fără Somn, nu știu cât aș mai fi putut aștepta… Au trecut ani mulți peste mine, veacul  s-a duuus!… hă, hă de mult… Apropie fiul meu cel mic… suta, că cel mare, de mult nu mai e, iar între ei, alți patru s-au prăpădit. Știu de ce-ai venit. Mânat fuseși de vorbele bătrânului de la curte, așa-i? El este fiul meu. Dar el știe numai profeția, nu și ce trebuie făcut. Era prea mic să-i încredințez taina, și-apoi teamă mi-a fost că știind-o, s-ar fi prăpădi la fel ca frații lui, în încercarea de a alunga somnul din acest ținut blestemat. Blestemată am fost și eu, odată cu el, să nu dorm, fie zi ori noapte, până ce voinicul fără somn nu va ajunge la mine, căci numai el va putea dezlega asprele blesteme.

-Așa-i, mătușă, eu sunt cel fără de somn. N-am dat geană peste geană de când m-am născut, dar sătul sunt de somnul celorlalți. Spune-mi ce trebuie să fac, că de-oi trece și prin foc, tot am să te dezleg și pe tine, și ținutul acesta!, zise              Făt-Frumos.

Așa cum îl numise bătrâna, că părinții lui, în graba lor de  a-și continua somnul, uitaseră până ai pune și nume.

• Uite ce este, dragul babei. Chiar prin foc ai să treci ca să răzbești, fătul meu. Focul Iadului. Dar de vei lua aminte la ce ți-oi spune, greul încercării ușor îți va părea. Cea care a aruncat blestemele, o vrăjitoare rea și somnoroasă, care deranjată de larma locuitorilor, neputând a se odihni în voie, i-a blestemat pe aceștia să doarmă zi și noapte. Dar cum orice blestem are și dezlegare, a orânduit în așa fel, ca timp de o sută de ani, să nu se nască acela care va avea puterea aceasta. Degeaba le-am spus fiilor mei acest lucru, căci ei nu m-au ascultat. Eu am fost aleasă nu întâmplător s-aștept trează venirea acestuia. Am fost în slujba ei, o bună bucată de vreme, dar am părăsit-o când    m-am măritat. Asta a supărat-o foarte tare, și a avut grijă să mi-o plătească. Din tot ce am… furat de la ea ca învățătură, am putut îndulci un pic blestemul, ca locuitorii țării se se mai trezească din când în când, dar pentru mine și pentru tine, n-am putut face nimic! Sunt o sută și de ani, de când somnul m-a părăsit… Am spus toate acestea copiilor mei, și rău îmi pare. Cine știe pe unde le-or fi rămas oasele?!

Acum, ia aminte la vorbele mele: trebuie să te afunzi în peștera asta, până-i dai de fund. Acolo, vei găsi un râu de foc, care înconjoară locul. E Focul Iadului. Chiar în mijloc, sub o moviliță de pământ, se află o sticluță îngropată. Are în ea, apa trezirii. Trebuie să o iei și să o pui în trei fântâni din ținut, și la prima trezire, când vor bea apă, oamenii vor fi dezlegați. La fel și noi. Eu multe zile n-o să mai am, că demult trebuia să fi trecut în lumea umbrelor, dar tu, dragul meu, sănătate să ai.

Până acum, ți-am spus partea bună a lucrurilor. Însă lucrul nu este chiar așa ușor. Movilița e păzită chiar de Mai Marele Iadului, plătit cu suflete multe de vrăjitoarea cea rea. Cât de priceput ai fi tu de a dibui unde flăcările sunt mai puțin dogoritoare, pe-acolo pe unde intră sufletele adormiților, pe cât ai umba de-ncet, acesta tot te va simți și va vrea să te răpună. Așadar, ia cu tine această sticluță cu aghiazmă, și când Tartorul va vrea să te omoare, stropește-l cu ea chiar în frunte, și pe loc se va înmuia. Să te grăbești dar a lua sticla de sub moviliță, și vei putea ieși pe oriunde, căci și flăcrile se vor domoli. Apoi, tot ce mai ai de făcut, e să-ți duci menirea la bun sfârșit. Așa să-ți ajute Dumnezeu!

Luînd aminte la toate cele, porni flăcăul nostru și merse, și merse spre fundul peșterii, până când în depărtare, văzu niște flăcări.

-Am ajuns, zise el, astea sunt cu siguranță flăcările Iadului. Ia să stau eu bine să privesc cam pe unde trec sufletele, dincolo. Și nu-i trebui mult timp să vadă pe unde. Pe acolo intră și el, se apropie de movilița de pământ, dar imediat, paznicul acestei se și năpusti asupra lui.

Făt-Frumos cel Fără Somn, destupă de grabă sticla cu aghiazmă și-l stropi pe acesta exact așa cum îi spusese mătușa. Când văzu că a picat moale la pământ, a dezgropat iute sticluța, a asezat-o cu grijă în chimir, și pe-aci ți-e drumul, trecând peste flăcările domolite și ele. La venire, nu văzuse, însă la întoarcere, ochii i-au alunecat din loc în loc, pe câte un mușuroi de zdrențe putrede, cinci la număr, și se duse imediat cu gândul la copiii bătrânei. Își făcu o cruce mare pe piept, și merse mai departe, gândindu-se dacă trebuie să-i spună sau nu de cele văzute.

Ajunse într-un timp înapoi, iar ea se bucură tare mult de reușita lui.

– Ești om bun, astfel n-ai fi izbutit acest lucru. Vei fi și un conducător bun, știu asta. Vei cârmui în pace și înțelegere, vei fi respectat și apreciat în tot ce vei face. Așa își primesc oamenii buni răsplata, prin semenii lor! Mergi dar sănătos, dragul meu, și fă degrabă lucrul ce trebuie făcut. Nu uita, trei fântâni! Și nu aștepta răsplată!

– Nu uit, mătușă, cum să uit, rămâi cu bine! Am să trec să te vizitez. Sau vrei să vii cu mine?

– Ți-aș fi o povară, maică, nu se cade. Și de altfel, mă așteaptă feciorii mei. I-ai văzut, așa-i? Sunt departe de aici? Măcar să pot ajunge până la ei, atât îmi doresc. Dezlegarea să mă prindă acolo, lângă ei, că tare mi-au fost dragi. Și de vei vrea, să-i spui și celui mic… să vină și el, să fim cu toți laolaltă, așa cum eram când erau mici. Și acum, o ultimă povață: când ieși, încalecă iute calul, dar înainte de a-i da pinteni, taie din tulpină tufișul din gura peșterii. E vrăjitoarea. Numai așa vei putea stârpi răul din țară. Apoi, fugi cât poți de repede, și orice ai auzi în urma ta, să nu privești înapoi.

Luându-și încă o dată bun-rămas, plecă vlăstarul de Împărat, și făcând întocmai cum îi spusese bătrâna, ajunse la palat teafăr și nevinovat. Nu mai era mult până ce aveau să se trezească toți pentru a mânca și a bea apă, așa că făcu cale întoarsă, și puse în primele trei fântâni întâlnite în cale, din apa trezirii, apoi se duse la palat și așteptă să vadă ce se întâmplă.

Nu trecu mult și începu trezirea. Care cum se scula, mergea agale să înfulece, ce și cum apuca, apoi la fântână să bea apă.

În alte zile, în mod normal, ar fi mers din nou, repejor la culcare. Însă acum, inexplicabil, fiecare se apucă de făcut câte ceva, care pe unde avea, de parcă asta ar fi făcut în fiecare zi. Până și împăratul și împărăteasa ieșiră în grădină să se plimbe. Copiii țipau și se zbengiuau cât puteau, și câte și mai câte se întâmplau.

Feciorul de împărat, nu se arătă prea curând în fața părinților săi, lăsându-i să savureze pe deplin viața adevărată, pe care atât ei cât și ceilați nu o cunoscuseră nici măcar o zi.Își aminti insă de fiul bătrânei.

Merse așadar și îl căută pe acesta. Îl găsi curând, pregătit însă de plecare. Când îl zări pe Făt- Frumos, îi zise:

-Fiule, ți-ai împlinit menirea. De-acum, sănătate să ai. Eu nu mai pot rămâne, mă așteaptă mama, dă-mi rogu-te calul tău să pot ajunge până la ea, și-l voi trimite singur înapoi. Cunoaște drumul. Rămâi cu bine, dar!

-Mergi cu bine, așa voi face, cum ți-e vrerea!, zise voinicul cu ochii înlăcrimați.

Se făcea seară curând, așa că merse și el la palat. Nimeni nu-l întrebă nimic, de parcă uitarea pusese stăpânire pe ei.

-Ciudat lucru, zise în mintea lui, Făt-Frumos, că așa-i spuneau toți, poate datorită frumuseții nemaipomenite cu care era înzestrat. Dar nu-mi mai bat capul acum cu asta. Bine că am scăpat țara, pe bătrână și pe mine de blestemul vrăjitoarei. Faptele bune, nu se trâmbițează, nu lauda mă înobilează, ci ceea ce voi săvârși de-acum înainte, mai zise flăcăul nostru, aducându-și aminte vorbele bătrânei, și căscă lung, ceea ce îl făcu să se mire.

Abia acum observase că pleoapele începuseră să se îngreuneze, prevestind primul somn din viața lui. Și merse  Făt-Frumos la culcare, așezându-se comod în cearșafurile de mătase, vechi de pe timpul…hăt, al străstrăbunicilor, și dormi un somn luuuung și odihnitor!… până a doua zi, dis de dimineață, când fu trezit de forfota de la palat.

Iar eu cuprinsă de nesomn

Din ce-auzi din om în om,

V-am spus și vouă, ca să știți:

În zori de zi să vă treziți,

Nu pe-nserat, ca să mâncați,

Și apoi iar să vă culcați!

Luați aminte, așadar,

Povestea nu e în zadar.

Drumul cel bun de-l alegeți,

Doar fapte bune să culegeți.

Dar să n-așteptați vreodată,

Pentru ele vreo răsplată!…

Din volumul „Povești pentru copii și părinți”, Editura Bibliotheca, Târgoviște , 2019.

Flori Bungete