În mijlocul unei păduri imense, își ducea traiul liniștit , un om, care judecând după timpul petrecut acolo, trebuia să fi fost de mult timp gârbovit și nins de vreme.. Locuia într-o colibă, pe care o construise, cu mulți, foarte mulți ani în urmă din lemne de fag, singur, singurel, fără ajutorul nimănui.
Numai o secure îi servise drept unealtă de lucru. De când se afundase în pădure, o singură dată mai pășise pe ulițele satului,într-o noapte, pentru a face rost de câteva ochiuri de geam, fără de care nu putea împiedica vântul, ploaia și gerul, să pătrundă în umila sa locuință. Întâmplător îl zărise careva, în curtea conacului părăsit, dar de vorbit nu vorbise cu el. Dar nici despre el. Și trecură anii…
Nimeni nu-l mai văzuse la față de atunci, și nimeni nu mai știa cum arată. După socoteala celor mai bătrâni oameni din sat, pustinicul nostru ar fi trebuit să apropie nouăzeci de ani, dacă nu cumva trecuse cu nițel peste. Și aceștia, erau foarte puțini, îi puteai număra lejer pe degetele de la o mână. Cei mai mulți dintre locuitorii satului, nici nu știau de existența lui. Vremurile evoluaseră, oamenii aveau din ce în ce mai puțină tangență cu pădurea. În afara celor îndreptățiți de lege să o păzească și gestioneze, puțini se mai afundau în hățișurile ei.
De multe ori își puseseră oamenii aceștia întrebarea:
-Oare, Codin, mai trăiește sau și-o fi dat duhul în inima codrului? Era o întrebare, la care din când în când, mai primeau răspuns, dacă se nimerea, firește, să o pună cui trebuia. Pădurarului.
Acesta, era un maldăr de om, trecut demult de șaizeci de ani,  dar încă în putere, de frângea copacu-n mâini, nu alta. Nu stătuse de multe ori de vorbă cu Codin, dar îl vedea câteodată, pitulându-se printre tufișuri, uitându-se într-o parte și în alta, parcă temător, când își ridica sacul cu merinde și ceva haine ori alte obiecte, pe care nu le cerea niciodată, dar nici nu le refuza.
Era pădurar de vreo patruzeci de ani. Preluase în grijă pădurea, de la tatăl lui, nepot de soră de-al lui Codin.
Nea Vasile, păduraru, avea vreo opt anișori, când fusese martor la o întâmplare, care pe atunci, zguduise întreg satul.
Toată suflarea satului, cu mic cu mare,  se afla la horă. Ileana, cea mai frumoasă și mai bogată fată din sat, juca cu Codin, cel mai frumos, însă și cel mai sărac, nu din sat, ci din șapte sate prin prejur. Locuia cu ai lui, într-un bordei la marginea satului. Cum de pusese, tocmai pe el Ileana ochii, nu putea înțelege nici în ruptul capului.
El căutase să o ocolească, să nu meargă la curte când îl chema, să nu joace cu ea la horă, dar nu a fost chip. Ileana, ca un făcut, parcă pusese stăpânire pe mintea lui. Și pe inimă. Că și el o îndrăgise, cei drept, de la început, dar credea că nu se cuvine, își știa, cum se spune prin popor, lungul nasului, de aceea nu-i dădea apă la moară.
Nu i-a dat el apă la moară, dar i-a dat ea, foc în inimă, într-o noapte cu lună plină, sub cupola stelelor.
Îmbătat de mirosul Ileanei și amețit se lungile săruturi, a uita de tot și de toate, și s-a înfruptat cu nesaț, din plăcerile carnale, într-un fel anume, neștiute, până atunci. Nici de el, nici de Ileana.
– Să nu afle nimeni!, i-a spus ea. Rămâne secretul nostru. Nu vreau să uiți ce s-a întâmplat. Dimpotrivă, vreau să ții minte asta toată viața. Totul va fi la fel ca mai înaite, dar nu va mai fi niciodată ca acum. Jură-te!
– Mă jur!, răspunse Codin , fără măcar să se gândească. Atunci. Apoi, numai la asta s-a gândit toată viața!
Cum spuneam, într-o zi de sărbătoare, toată suflarea satului era la horă. Codin juca alături de alți flăcăi și fete. Ileana nu se zărea nicăieri. O căutase cu privirea zadarnic. Nu trecuseră decât câteva zile, de când focul pasiunii pusese stăpânire pe el, și parcă se simțea, nu vinovat, ci mai de grabă amenințat. Ceva plutea în aer. Aștepta să se întâmple…și se întâmplă.
Parcă de nicăieri, Ileana apăru lângă el și îi spuse pe un ton poruncitor:
– Joacă cu mine!, după care îl trase după ea în horă, în văzul tuturor. Orice s-ar întâmpla, mai zise ea, să știi că eu numai pe tine te iubesc. Dar…soartă blestemată, nu pot trăi cu tine, însă nici fără tine!
Codin nu înțelegea nimic. Parcă nici picioarele nu se mai mișcau, forțându-se să înțeleagă noima vorbelor rostite de Ileana.
– Ileană, eu…
– Taci, vine!, dar n-apucă să-și termine vorba, că tatăl ei o smulse din brațele lui Codin, o arucă, cât colo, în brațele vânjoase ale unui argat cât muntele, după care, cu o secure în mână, se năpusti asupra lui.
Din instinct, Codin se feri, apucă apoi zdravăn pe moșier de mână, îi smulse securea, și ridicând-o deasupra capului, dădu să lovească. Toată lumea amuțise. În liniștea mormântală de o clipă, se auzi glasul Ileanei:
– Nu, Codine, fugi! În următoarea clipă, Codin tăia mulțimea în două, cu securea deasupra capului, și nu se mai opri până la marginea pădurii.
Abia acolo se opri din alergat și se uită în urmă. Nu înțelegea de ce nu-l urmărise nimeni, așa cum s-ar fi așteptat. Dar, ca o măsură de precauție, intră și se afundă în pădure.
Avea să afle, de ce nu atunci, ci după câteva zile începură căutările lui, și de ce se renunțase curând la ele, de la Gheorghe, pădurarul, tatăl lui Vasile, ultimul om cu care Codin a schimbat ultimele cuvinte. O mai fi vorbit el cu el, cu păsările cerului ori cu viețuitoarele pădurii, dar cu oamenii satului, nu mai schimbase o vorbă. Sau nu mai vorbise deloc, cine știe, poate și uitase unele cuvinte, uitase să râdă, uitase să plângă, uitase să cânte, uitase să joace, uitase plăcerile lumești…dar un singur cuvânt n-a uitat. Cuvântul cel mai drag, pe care orice ar fi făcut, nu putea, nu vrea, nu avea voie să-l uite. Îl rostea de o mie de ori pe zi și pe noapte, și aștepta…

*****

-Fugi, Codine, fugi, am să vin după tine, mai apucă Ileana să zică și căzu, ca secerată la pământ.
-Taci, ființă netrebnică și nerecunoscătoare, taci, că te omor cu mâinile mele!, țipă chiaburul satului și în același timp îi altoi una peste față, cu dosul palmei, trântind-o la pământ.
Zidurile mănăstirii ți-or fi adăpost de azi înainte. Și de Codin, am eu grijă. Și în gaură de șarpe am să-l găsesc. Fiu de cățea, a mușcat mâna care l-a hrănit.
Acum, ridică-te și hai acasă!
-Iar voi, ce vă uitați ca la circ, mergeți la casele voastre, se rățoi el la sătenii care făcuseră cerc în jurul lui, însă aceștia nici nu se clintiră din loc.
-Hai Ileană, scoală-te, ori nu auzi ce zic!…dar aceasta nici nu se mișcă măcar.
-Ileană, mai zise încă o dată și se aplecă asupra ei.
-Doamne, ce-am făcut, am omorât-o cu mâna mea! Ajutor, să mă ajute cineva!
Toată lumea amuțise. Nimeni nu îndrăznea să scoată nicio vorbă. În rândul femeilor, cele mai bătrâne începură a boci mocnit în colțurile năframelor.
-Felcerul, să vină felcerul! Dacă nu-i pe-aici, să ducă cineva să-l aducă imediat! Imediat, ați auzit?, zbiera el zmulgându-și părul din cap.
-Codine, Codine, ai să mi-o plătești tu!
Sleit de puteri de parcă îl lovise cineva cu parul în moalele capului, cel ce mai adineauri dădea cu barda-n Dumnezeu, cum se spune prin popor, când cineva este nesocotit în ceea ce face ori spune, conu Iorgu căzu în genunchi la capul copilei și ridicând ochii spre cer, cerea iertare și îndurare, regretând amarnic fapta ce o comisese.
-Loc, vă rog să-mi faceți loc! Dați-vă la o parte!, se auzi deodată în mulțime, și imediat ce recunoscură glasul felcerului, săteni făcură iute cale liberă, așa încât acesta ajunse imediat lângă Ileana.
Se aplecă, îi luă mâna stângă într-a sa, îi căută pulsul și așteptă câteva momente, după care spuse:
-Nu este moartă, dar pulsul e foarte slab. Ce s-a întâmplat, cu ce ați lovit-o?
-Cu…palma. I-am tras o palmă…
-Zdravănă palmă, conașule. Dumneata, baritai jidovu de om, să te pui cu o copilă firavă și delicată ca domnișoara! Rușine…
-Rușine?…De rușine m-a făcut ea! Își revine?
-E în stare de șoc. Frica o face să reacționeze așa. Are nevoie de liniște și siguranță.
Să o ridice cineva pe brațe și să o ducem acasă. Câteva ceaiuri calde și multă liniște! Astfel poate să rămână în această stare zile întregi, săptămâni chiar. De dumneata, conașule depinde. Voi rămâne alături de ea cât va fi nevoie. Să mergem!

*****

-Domnișoara este în afară de orice pericol. Șederea mea la conac, nu mai este necesară. Știu că nu sunt în măsură să vă dau sfaturi, dar nu ar fi bine ca fiica dumitale să afle că ai poruncit oamenilor să perie pădurea, pentru al găsi pe Codin.
-Mulțumesc, Arsenie, am să-ți ascult sfatul. Oricât aș fi de rănit în orgoliu și de supărat, nu vreau să o pierd.
-Nici la Mănăstirea de Maici n-ar fi cel mai nimerit! Când o pasăre e pusă într-o colivie, fie ea și din aur bătut cu nestemate, gratiile tot gratii rămân. Lumea e mare. Se va găsi poate și pentru ea vreun loc sub soare. De asta are nevoie. De căldură. Și dacă nu poate s-o primească de la un suflet de om, măcar soarele să-i încălzească inima!
Aceasta a fost discuția dintre felcer și conu Iorgu, la câteva zile bune după întâmplarea care zguduise tot satul.
Imediat după plecarea acestuia, conu Iorgu dădu poruncă să înceteze căutarea fugarului, fără nici o explicație și își exprimă dorința de a fi trimis la el ,Gheorghe, pădurarul. Până la sosirea acestuia, se închise în biroul de lucru și plănui ce avea de făcut.
Apucase să facă ceva planuri, când a fost oprit din meditație de o bătaie destul de puternică în ușă, de mână de om vânjos. Era sigur că era pădurarul și zise :
-Intră!
Ușa se deschise imediat și în cadrul ei apăru Vasile.
-Am venit, conașule, așa cum ai voit.
-Intră, am ceva ați spune, dar doresc să faci întocmai. Nu de alta, dar nu vreau să mânjesc cu sânge, nici acum, nici altădată, numele și reputația mea.
Uite care e treaba ce o ai de făcut: mai devreme sau mai târziu, este peste poate să nu dai nas în nas, cu Codin prin pădure.
Mai ales că ți-e nepot, după cum am auzit, poate chiar ai să-l cauți. Și poate chiar ai să-l găsești, mai zise el cu subânțeles. Bine ar fi, ca să-i poți spune aceste vorbe din partea mea: să nu se gândească vreodată a mai călca în sat, nici cât trăiesc eu, și nici după ce n-oi mai fi, căci am să las om plătit cu bani grei să ducă la îndeplinire porunca.
Atâta timp cât nu calcă satul, e liber să trăiască. În caz contrar, va fi vai și-amar de el. Așa să-i spui, și-așa să facă! Acum ești liber să pleci, și bine-ar fi să nu mai vorbești cu nimeni despre asta.
-Așa voi face, nu ai grija asta, conașule!, zise Gheorghe rotind pălăria între mâini. Deschise ușa și ieși răsuflând ușurat. I se luase o piatră de pe inimă. Îi era teamă pentru băiat. Și milă de sora sa, cu toate că erau frați vitregi. Ar fi vrut să-i poată ajuta, dar nu putea s-o facă din pricina nevestii, o viperă de femeie, nu alta.
Tot ce putea face pentru ei, era să se prefacă , de fiecare dată, că nu-i vede când veneau la pădure după uscături și curățătură. Și câte ceva de-ale gurii , atunci când se nimerea să rămână singur pe-acasă. Scotea pe furiș , prin fundul grădinii căte o traistă cu ce se nimerea. Ori rar, foarte rar, le arunca noaptea, câte un iepure, prins în laț prin pădure.  Măcar atât. Grăbi pasul, cât îl țineau picioarele, dar parcă spor la mers nu avea nicicum. Așa i se părea, că de altfel…
Nici nu mai dădu pe-acasă, merse Gheorghe direct la Casa Pădurii, puse ceva merinde într-o traistă și se afundă în pădure. Bănuia el cam pe unde se putea ascunde Codin, tocmai de aceea făcuse în așa fel, ca în timpul căutărilor să nu-i conducă într-acolo.
Și bine a făcut, căci îl găși într-un târziu, în spatele unor tufișuri dese, dincolo de care era o râpă adâncă, fapt pentru care nu se putea ajunge acolo decât venind dintr-o singură direcție.
Din instinc, Codin dădu să fugă spre buza râpei.
-Codine, stai, sunt singur! Nu fugi, trebuie să vorbim. Nu te mai caută nimeni. O să-ți spun ce și cum, ai încredere în mine!
-Dacă este așa cum spui, spune ce ai de spus. Te ascult! Dar să nu-mi ceri să vin cu tine, că n-am să vin. Cu orice preț!
-Uite cum stă treaba, ascultă-mă cu atenție…
…și din acea zi, nimeni n-a mai vorbit cu Codin și nu l-a mai văzut călcând pe ulițele satului.

*****

-Mamă, mamă, nu vreau să plec! Nu vreau să merg la Paris! Nu vreau la Pension. Mai bine mă duc la mănăstire. De ce nu mă trimite la mănăstire, așa a zis, așa să facă!
Nu vreau să plec din țară. Nu vreau să plec așa departe!
-Nu cred că ești în măsură să te împotrivești voinței tatălui tău! Ai fost nesăbuită o dată, nu-l provoca. Poate e ceva trecător, lasă timpul să curgă! Ileană, gândește-te bine!
-Nu o să se răzgândească, sunt sigură, a vorbit deja cu mătușa Eftimia să-mi găsească un soț! Mai bine mă omor!, strigă din răsputeri Ileana, după care se aruncă pe pat, cu fața în jos, bătând amenințător cu pumnul în perne.
-Da, asta am să fac! Mă omor!
-Ba nu ai să faci asta! Ascultă-mă bine: nu lua decizii la mânie! Lasă timpul să curgă. E adevărat că roata vieții nu se întoarce, dar nici nu știi ce te așteaptă până nu se toarce și ultimul fir. Datoria fiecăruia e să aștepte! Numai singur Dumnezeu e în măsură să termine ce a început. Doar o ființă netrebnică și irațională se poate crede Dumnezeu!
Ești tânără. Abia ai împlinit șaisprezece ani. De cele mai multe ori, o greșeală săvârșită la o vârstă fragedă, te maturizează, te călește pentru viață. De acum încolo, trebuie să cugeți și să cântărești . Să măsori de șapte ori și să tai o dată. Și acum, gata, s-a terminat cu mofturile! E bine așa cum a ieșit, mai zise coana Matilda, și își făcu o cruce mare în fața icoanei, însă de mulțumit, mulțumi în gând lui Arsenie…De ce? Avea ea un motiv bine întemeiat, motiv care o costase ceva parale!
Ascultând vorbele mamei printre suspine și hohote de plâns, într-un târziu, Ileana se liniști și adormi.
Dormi somn lung și odihnitor, până a doua zi spre prânz. Când ieși din cameră, umflată de somn și cu rochia ponosită, dădu nas în nas cu conu Iorgu.
-Să binevoiești a mă urma în camera de lucru. Avem de discutat. Este cazul să o chemăm și pe mama ta să fie de față?
-Nu, prefer să nu fie!
-Oricum, dacă nu a fost cu ochii pe tine când trebuia, acum e de prisos. Nu îngădui nimănui să-mi nesocotească deciziile și ordinele de acum încolo. Deci, urmează-mă!
Supusă, Ileana, intră și se așeză pe scaunul din fața biroului, stând țeapănă, cu sufletul la gură, ca un condamnat care își aștepta sentința.
-Uite cum stă treaba, și țin să-ți spun de la început că nu te-am chemat să te întreb dacă vrei ori nu, ci ca să-ți spun că mâine pleci la Paris. Totul este aranjat!
Ileana, parcă rămase fără aer, dar se ținu tare. Știa că era inutil să se împotrivească. Se hotărâse să lase timpul să curgă, ca un izvor la vale, care nu știe niciodată unde are să ajungă. Uneori se pierde în câțiva metri, înghițit lacom de un altul mai puternic, alteori, ajunge mare și voinic, înghițind el cu lăcomie tot ce-i iese în cale. Așa gândea, și gândea bine. Dacă nu pierise acum, de mânia tatălui, de rușinea satului, ori de dorul lui Codin, n-o să piară nici de acum înainte. Era hotărâtă să se întoarcă, indiferent cât timp avea să treacă până se ivea ocazia, și să-l găsească pe cel căruia îi făgăduise că va merge după el. Credea în mintea ei, că ,, indiferent cât timp” avea să fie un an, doi…cinci, șase…nicidecum, șaizeci de ani!

*****

Șaizeci de ani, bătuți pe muchie, trecură până când Ileana, după cum își propusese, se întoarse în sat.
Conu Iorgu și coana Matilda, plecaseră demult la cele sfinte. Ileana, aflase de fiecare în parte, dar nu a venit să-i conducă pe ultimul drum. Știa că nu putea rămâne, trebuia să se întoarcă de fiecare dată, și mai bine renunțase. Orânduise totul în așa fel încât de înmormântări să se ocupe cineva de încredere. Tot acesta se ocupase și de casă, o vreme, până când, cu sau fără voia ei, casa a trecut în proprietatea statului, amenajându-se în ea, școala din sat. Nu era o pierdere prea mare. În comparație cu ce deținea, în Franța, prin…inevitabila căsătorie și prin moștenire, moștenirea mătușii firește, era…derizorie. Copii nu avea. La început, s-a bucurat, căci dorința de a se întoarce era arzătoare, și nu voia să facă pe nimeni să sufere. Apoi, după mulți ani, când și-a dat seama cât de greu e să fii …singur în doi, au cuprins-o remușcările.
Și mai tare, atunci când a rămas chiar singură, singurică, să-și numere anii și să măsoare…drumul spre casă. I se părea o călătorie grea, ținând cont de faptul că nici cu sănătatea nu ședea prea bine în ultima vreme. Însă…

*****

-Bună ziua, doamnă! Cum a fost călătoria? Dați-mi voie să vă iau bagajele și să vă conduc la mașină. E în spatele gării. Domnul primar nu a putut veni, m-a însărcinat pe mine. Sunt Ion, secretarul primăriei din comună.
-Îmi pare bine, Ileana…Ileana și atât!
-Cum doriți dumneavoastră, doamna Ileana. Să mergem, v-am pregătit, din ordinul domnului primar, o aripă a casei, cea care era în starea cea mai bună. Știți că de când n-a mai funcționat ca școală, s-a mai deteriorat. Dar cu ajutorul lui nea Vasile păduraru, tatăl domnului primar și al unor meșteri buni, e cât de cât locuibilă. La retrocedare era în stare mult mai bună, dar…
-Nu-i nimic.Important este că o să fiu…acasă! Să mergem așadar.
Ajunseră cam într-o oră. Când mașina opri în fața porții, inima Ilenei începu să bată cu putere. Ședea nemișcată, țintuită pe scaunul mașinii, cu sufletul la gură, ca atunci, cu mulți , foarte mulți ani în urmă, în preziua plecării, în fața tatălui său. Parcă se temea, să nu dea față-n față cu el în momentul când va deschide ușa de la intrare. Tresări învoluntar, când îl auzi pe Ion:
-Dacă doriți, puteți coborî. Totul e în regulă, nu vă fie teamă!
-Da, desigur, iartă-mă! Coborî, ajutată de Ion și se îndreptă spre poarta mică. Poarta mare, fiind într-un stadiu mare de deteriorare, nu mai putea fi deschisă, motiv pentru care, nu s-a putut intra cu mașina în curte.
Se opri, uitându-se în jur mirată.
-Câtă schimbare!, gândi ea. Nimic nu mai este ca înainte. Șaizeci de ani, o viață de om!
Dacă curtea și casa sunt de nerecunoscut, cum o fi oare Codin? Dar oricum, nu contează, important este că este viu. Și sănătos, din câte m-a asigurat Vasile.
Tocmai atunci, din spatele casei, își făcu apariția un munte de om, încă zdravăn și frumos la anii lui.
-Bine ați venit coniță! Tot frumoasă! Cea mai frumoasă pentru mine! Vă divinizam când eram mic.
-Și tu, tot frumos, că frumos erai și când erai mic! Aveai niște ochi! Ia să-i văd, la fel sunt.
-Mai întunecați, de griji multe, dar la fel de ageri, mulțumesc lui Dumnezeu. Da, poftiți, totul e aranjat.
-Mulțumesc, Vasile, să intrăm, oricum avem de vorbit!

*****

-Codine, eu sunt, Vasile! Trebuie să vorbim, ieși afară.
-Bine ai venit, ce vânt te-aduce? De mult timp nu ai dorit să-mi mai vorbești. Nu te acuz, Doamne ferește, doar asta ne-a fost învoiala, dar mă mir acum, ce poate fi atât de important?
-Am să-ți spun, dar mai întâi, vreau să-mi spui cum te simți.
-La anii mei? Liber ca pasărea cerului, ager ca o căprioară, cei drept, mai bătrâioară, și sănătos, ca un tun din ”77!
-Eiii, se vede treaba că m-am înșelat. Și eu care credeam că ai uitat să vorbești, iar tu ești pus pe șotii!
-Să uit să vorbesc? Pasărea uită oare-a ciripi, lupul a urla și câinele-a lătra? Zi iute ce vânt te-aduce, că m-ai făcut curios.
-Îți zic, dar lasă-mă un pic să-mi revin. Nici nu știu ce să mai cred. Bag seamă că ți-a priit natura și libertatea. Nu te dai pe unul ca mine! Mă bucur pentru tine.
Fii atent! Nu pot să-ți spun mai multe acum, decât că trebuie să facem un drum împreună, până la Casa Pădurii. Ia stai, parcă te văd proaspăt ras și primenit! Așa-i?
-Da, azi este ziua în care mă bărbieresc și mă primenesc.
-Cam ciudat…Hai, să mergem, nu zice nu, e o surpriză plăcută. Îmi pare rău că nu pot să-ți spun mai multe.
-Ciudat ești tu! Ce am de pierdut dacă nu merg?
-Nimic. Ai pierdut deja șaizeci de ani din viață prin coclaurii ăștia. Câțiva în plus, ce mai contează?
-M-ai făcut curios! Calc peste toate jurămintele și merg.
-Hai, acuș ajungem!, zise Vasile, și porniră la drum.
Ajunserără în apropiere de casa pădurii, la vreo treizeci-patruzeci de metri, când Vasile exclamă:
-Mai să fie, trebuia să verific ceva puțin mai în spate, și am uitat! Mă întorc. Nu mă aștepta, intră în casă și omenește-te. E o sticlă cu țuică pe masă.
-Tot…
-Tot din aceea din care ți-am adus un litru anul trecut, și bănuiesc că mai ai și acum din ea.
-Ai ghicit, cam de un deget pe fundul sticlei. Sunt …cumpătat!
-Nu ca alții vrei să spui! Hai, mergi în casă, vin și eu imediat.
Casa Pădurii, nu era prea mare. O tindă și o odaie. Tinda ținea loc și de bucătărie. Nici nu trebuia mai mare, pentru o singură persoană.
Codin intră, parcă temător să nu deranjeze ceva. Nu mai intrase într-o altă casă, în afară de coliba lui de…Avea dreptate Vasile, de șaizeci de ani! O viață de om. Văzu sticla pe masă, o apucă de gât, luă un pahar, și dădu să toarne în el.
-Să pui și pentru mine unul, se auzi din cadrul ușii de la odaie, un glas de femeie. Codin, speriat la început, vru să o ia la fugă, dar parcă picioarele nu-l ascultau. Ultima dată când auzise glasul acesta, îl îndemna la fugă:
,,-Fugi, Codine, fugi! Am să vin după tine!”, auzi răsunându-i în urechi.
-Ileana?, îngână el cu glasul sugrumat. Ai venit?
-Am venit, Codine, și n-am să mai plec niciodată, zise aceasta venind spre el, lipindu-se de pieptul său. Am venit, așa cum ți-am promis! Că a trecut atâta timp, nu a fost vina mea. Am răbdat și am sperat…
-Iar eu, te-am chemat și am așteptat! Dorința a mai arzătoare, a fost să nu închid ochii până nu te mai strâng măcar o dată în brațele mele.
De-aș fi putut întoarce roata vieți….
– Roata vieții nu se întoarce,Codine, dar nici nu știi ce te așteaptă până nu se toarce și ultimul fir.

Din volumul  „Amintiri și născociri”, Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2018.

Flori Bungete