Poate arta să faciliteze comunicarea între națiuni atunci când afinitățile culturale ale societăților în cauză sunt radical diferite? Pot sume obscene de bani să „cumpere” reputația artistică și culturală a unei țări? Este identitatea culturală de vânzare? Sunt doar câteva dintre întrebările ridicate de megaproiectul Louvre Abu Dhabi, aflat în prezent în construcție în Emiratele Arabe Unite, prin bunăvoința (sau grandomania) emirului din Abu Dhabi.

Ambițioasa „Insulă a Fericirii”
În 2007, Muzeul Luvru din Paris a anunțat că un… nou muzeu Luvru avea să fie deschis în 2012 (dată ulterior amânată de mai multe ori) în Emiratele Arabe Unite, în baza unui acord pe 30 de ani încheiat între municipalitatea Abu Dhabi și Guvernul francez. Conform acordului, în Districtul Cultural din Insula Saadiyat („Insula Fericirii”) urma să fie ridicat un muzeu cu suprafața de cca. două hectare și jumătate, proiectat de arhitectul francez Jean Nouvel, costurile construcției ridicându-se la aproximativ 100 milioane euro. Dar cifrele cu adevărat amețitoare abia urmează: orașul Abu Dhabi a plătit peste o jumătate de miliard de dolari doar pentru a obține dreptul de a folosi numele Louvre iar peste 700 milioane de dolari urmează a fi plătiți în anii următori pentru împrumutul unor opere de artă și pentru asistența tehnică și managerială a experților parizieni. Măsura ambițiilor locale este dată și de faptul că un alt acord semnat cu un an înainte (în 2006) prevede construirea unui muzeu Guggenheim Abu Dhabi care presupune costuri mult mai ridicate. Insula Saadiyat se dorește a fi o zonă mixtă cu caracter comercial, rezidențial și cultural, în prezent amenajarea fiind în curs, în ciuda scandalurilor mediatice stârnite de condițiile de viață ale muncitorilor străini care lucrează în construcții.

De ce un Luvru în nisipurile Arabiei?
Scopul declarat al muzeului este de a reprezenta o punte de legătură între culturi și cuvilizații diferite, între Orient și Occident iar inițiatorii nu ezită să-l catalogheze drept un „muzeu universal”. Deși conceptul este, desigur, seducător, sensul său a fost subiectul unor controverse. Louvre Abu Dhabi se vrea a fi un loc al „descoperirii, schimbului și educației”, găzduind colecții din domeniul artelor frumoase, decorative și al arheologiei pentru a servi atât nevoia de frumos a publicului cât și cercetarea științifică în domeniu. Muzeul își dorește, de asemenea, să ofere o viziune globală a istoriei artei și să încurajeze dialogul între culturi pentru a evita izolarea, pentru a stimula cunoașterea și descoperirea. Expozițiile sale, susțin organizatorii, vor cuprinde în mod echilibrat opere aparținînd atât lumii arabe, cât și celei europene, pentru a proiecta astfel metaforic poziția geografică și culturală pe care o revendică Abu Dhabi ca poartă între Răsărit și Apus.

Dincolo de intenții, însă…
Declarațiile nobile ale inițiatorilor nu schimbă un fapt: acela că un muzeu cu scopuri atât de nobile putea fi realizat și fără a plăti sume astronomice pentru a cumpăra un… „brand”. Pentru că, în final, tocmai despre aceasta este vorba. Acordul dintre Guvernul francez și autoritățile din Abu Dhabi a stârnit numeroase controverse la Paris unde muzeologi, critici de artă și specialiști din orice domeniu înrudit s-au exprimat vehement împotriva proiectului. Muzeul Luvru, argumentează mulți, nu poate fi disociat de componenta sa națională și în absența acesteia își pierde din înțeles; Luvrul, spun unii specialiști, nu este un „brand” de vânzare, ci parte a identității naționale franceze.

Luvrul este parte a istoriei Franței
Muzeul Luvru a fost deschis în 1793, printr-un decret al Adunării Naționale adoptat cu un an înainte, obiectivele înființării sale fiind legate direct de viziunea politică a Revoluției Franceze. Luvrul a găzduit inițial colecții de artă confiscate de la cler, aristocrație și, desigur, fostele colecții de artă regale, cu scopul de a transforma ceea ce anterior fusese proprietatea stărilor privilegiate, expresie a nedreptății social-politice, în bunuri ale întregii națiuni franceze. După cum remarca cercetătoarea canadiană Viviane Gautier-Jacquet, mobilul deciziei era acela de a atrage atenția asupra abuzurilor monarhiei și stărilor privilegiate, de a contribui astfel la potențarea legitimității revoluției, iar în timp a devenit un instrument al naționalismului francez. Napoleon Bonaparte s-a grăbit să îmbogățească toate colecțiile muzeului cu opere de artă adunate din țările pe care le-a cucerit. Și după căderea Imperiului, Luvrul a rămas unul dintre simbolurile mândriei naționale franceze iar pretențiile universaliste care i-au fost asociate nu pot fi deplin înțelese decât în contextul pretențiilor imperiale și coloniale ale Franței. Cu alte cuvinte, este vorba de un prestigiu pe care Franța l-a „exportat” în scopuri politice. O parte a acestei moșteniri, remarcau unii comentatori din presa franceză, se păstrează încă – fie și subliminal – în conceptul Muzeului Louvre Abu Dhabi: pretenția de a reprezenta o punte pentru dialogul Orient-Occident face trimitere la o diferențiere de tip colonialist, așa cum fusese aceasta descrisă de Edward Said. Acesta argumentase – în ciuda tuturor criticilor – că Orientul reprezintă o construcție mentală de origine vest-europeană, plină de prejudecăți și stereotipuri.

Care este totuși sensul unui Louvre Abu Dhabi?
În publicistica franceză s-a discutat așadar despre măsura în care un muzeu ca Luvrul poate fi disociat de contextul național în care s-a dezvoltat, despre măsura în care un simbol național poate deveni un „brand” de export fără a-i tulbura semnificațiile sau a-l transforma într-un instrument al imperialismului cultural. La Abu Dhabi însă nimeni nu își ridică asemenea probleme. Bogatele familii princiare arabe nu fac economie de resurse în dorința lor de a adăuga o componentă culturală de anvergură internațională unor orașe care își datorează prosperitatea prezentă exporturilor de hidrocarburi. Familia regală din Qatar, de pildă, a cheltuit într-un singur an – după cum consemna The Guardian – cca. 1 miliard de dolari doar pentru a achiziționa artă occidentală. Hans Ulrich Obrist, co-director al Serpentine Gallery din Londra, avertiza însă asupra riscurilor „omogenizării culturale”, respectiv pierderea specificului cultural și național care oferă farmecul aparte, local, muzeelor și colecțiilor de artă, care îndeamnă la dialog și introspecție. Arta poate facilita într-adevăr comunicarea între națiuni și culturi diferite, însă nu oricum și nu oriunde, iar primul lucru pe care îl poate observa orice vizitator al luxoaselor muzee din orașele recent îmbogățite ale lumii arabe este preponderența covârșitoare în rândul vizitatorilor a turiștilor europeni. Prea puțini localnici par a fi interesați de expresionismul european.

Dincolo de străzile luminoase din Abu Dhabi
Construcția muzeului Louvre Abu Dhabi este în mod cert un demers menit a spori prestigiul și vizibilitatea internațională a orașului, însă comparat cu realitățile socio-politice din Emiratele Arabe Unite pare mai degrabă un „sat al lui Potemkin” destinat privirilor europene. Câteva date sunt concludente în acest sens. În Emiratele Arabe Unite, de pildă, sărutul în public reprezintă infracțiune. Pedepsele corporale sunt permise de lege, biciuirea fiind frecvent practicată, iar uciderea cu pietre (lapidarea) este o metodă de execuție încă practicată. O sentință de condamnare la moarte prin lapidare pentru relații extraconjugale a fost pronunțată chiar în mai 2014. Cu referire la miile sau zecile de mii de muncitori care lucrează pe Insula Saadiyat, este interesant de menționat și faptul că în Emiratele Arabe Unite, dreptul la grevă sau sindicatele sunt interzise prin lege. Și dacă totuși, în ciuda acestei crunte realități, oficialitățile din Abu Dhabi doreau să construiască un muzeu care să încurajeze dialogul între Orient și Occident – indiferent cum ar fi acestea construite în mentalul european – nu se putea face aceasta și fără a păti o sumă exorbitantă pentru a achiziționa „brandul” Luvru?

Referințe:
David Batty, „The rise of the Gulf art scene”, The Guardian, 16 aprilie 2012;
Viviane Gautier-Jacquet, The National Museum of the Louvre – The Louvre Abu Dhabi: Spaces of Economic, Diplomatic, and Sociocultural Action, lucrare susținută în cadrul Conferinței Euroacademia de la Praga, noiembrie 2014;
Caroline Rossiter, „Problem child? The Louvre Abu Dhabi is previewed in Paris”, în Apollo Magazine, mai 2014;
„Pétition contre les „dérives” commerciales du Louvre”, în Le Monde, 6 ianuarie 2007;
Raportul Human Rights Watch disponibil la: https://www.hrw.org/middle-east/n-africa/united-arab-emirates (citat la 03.11.2015);

Cezar Stanciu