„Viori sunt femeile,
tremur în palme răsfrânt.
Le slăvesc și le cânt
pentru sfârșitul de drum
ce-l au pe pământ.
Lemn moale, lemn sfânt!
Viori sunt femeile,
vibrație fără cuvânt,
viori aprinse subt arc
în flăcări și fum.”
Lucian Blaga
Dacă primăvara se îmbracă în haină de sărbătoare brodată cu toate florile pământului, trebuie că o face și pentru florile vii care suntem noi, femeile. În fiecare zi de 8 martie celebrăm simbolul infinitului rectiliniu care este înscris cu dragoste de Creator- o dragoste care nu se termină niciodată – în fiecare Femeie. Și când spunem femeie, spunem, drept vorbind, frumusețe, gingășie, farmec și fără de margini minune.
Înfloresc primăvara florile plăpânde și răzbesc prin vrăjmășia iernii care nu se lasă prea ușor dusă. Răsar din pământ bine ancorate în tulpinile firave, paradox splendid de tenacitate a robustei lor vulnerabilități… Corolele gingașe, multicolore, roz-albe, albastre, violet sau roșu carmin le seamănă fiecăror femei-flori, care fac lumea mai frumoasă și cu sens.
La fel ca florile, și noi, femeile, ne deschidem spre cine știe ce zări hazardul ne va rostui, ne risipim bogăția spectaculoasă de culoare și parfum și așteptăm, răbdătoare, să fim observate, apreciate, ocrotite de tot felul de vânturi vrăjmașe și indiferente la splendoare. Și-n tot timpul acesta ne străduim să rămânem neclintite, frumoase, în locurile noastre, chiar dacă nu sunt pe lume ochii care să ne vadă, care să se bucure de strălucirea noastră generoasă, care să ne ocrotească, ducându-ne la loc cald și luminos, hrănindu-ne cu suflet, și zâmbet, și bucurie și dragoste…
Câte flori nu se ofilesc nebăgate în seamă, câte nu-și frâng plăpânda frumusețe în restriștea de-afară! Câte femei nu se ofilesc în restriștea indiferenței celorlalți, neștiute de nimeni, nebăgate în seamă, uitate și obligate să-și risipească darurile sufletelor în van! Există Eve anonime, obligate să-și risipească feminitatea, cărora niciodată niciun bărbat nu le spune că sunt frumoase, pe care niciun bărbat nu le vrea, femei pe care nu le știe nimeni, cărora nimeni nu le duce lipsa, cărora niciun fel de brațe nu le odihnește somnul sau le cuprind trupurile, cărora niciun glas nu le șoptește cuvinte frumoase, declarații sau alte asemenea dulcegării indispensabile în poetica existenței.
Sunt femei cărora bărbați orbi și insuficienți nu le adresează nici măcar un banal ”ce mai faci?” și totuși ele nu dau niciodată înapoi în a-și asumă ancestrala lor menire și, uneori, preiau tot ele și poverile sau datoriile lor, contabilizând în suflet neîmpliniri rapace și tristeți de substanță. Și sunt atâtea tristeți pe lume, paralele de existențele noastre, despre care nu aflăm niciodată, pe care nu ni le imaginăm niciodată, că numai gândul la ele se face iarnă rece și mai înfricoșătoare…
Știu multe povești ale femeilor care-au luptat să-și impună, mai mult sau mai puțin ostentativ, prezența în ochii bărbaților, care și-au înțeles condiția și au încercat să aibă, la masa vieții, în unicul joc pe care-l pot juca, cele mai bune cărți. Așa cum știu și povești ale unor feminități discrete, care, cu resemnare, și-au acceptat insignifianța destinată lor de către lumea masculină și-au viețuit mai departe, neostentativ, neștiut, în tăcere, acceptând cărțile cu care pierdeau irevocabil…
Suntem femei răsfățate ale sorții sau cenușărese, suntem prinse în hora implacabilă a pașilor la dreapta bucuriei sau la stânga deznădejdii, după cum dictează ritmul capriciosului destin. Alunecăm încet-încet spre toamnă, cu zâmbete, cu mănunchiuri de împliniri și de regrete, pierzându-ne, rând pe rând, câte o frunză a încrederii și ofilindu-ni-se mugurașii iluziilor. Suntem ca florile: tremurăm în bătaia cine știe cărui vânt sau avem momente de splendoare, zâmbim în soare sau ne deschidem spre stropii vreunei ploi reci, ne îndărătnicim să rezistăm cu fragedele noastre tulpini oricăror intemperii, ne dăruim splendorile cu generozitate și aducem bucurie ochilor care au timp și știu să ne vadă…
Suntem efervescente sau delicate, în felul nostru, al fiecăreia, mai tumultuos sau mai anevoios, suntem tinere și nesăbuite sau mature și chibzuite, suntem pline de visuri și de speranțe sau ne oblojim, în câte-un colț, cine știe ce răni care ne dor sau sângerează, suntem puternice sau ne îndoim ca florile de rafalele răutăților și încurcăturilor cărora trebuie să le facem față.
Suntem frumusețea și culoarea din viețile grăbiților bărbați ce ne înconjoară, care altfel ar fi terne și lipsite de sens, suntem paradisul ignorat din coasta lor de lângă inimă și cântăm, fiecare, ca viorile aprinse din poezia lui Blaga, un cântec fără cuvinte, compus din slăbiciuni și inefabile paradoxuri, din victorii înlăcrimate și umilite izbânzi, arzând fără să ne stingem în jertfelnicul Golgotei de fiecare zi ca mame, fiice, soții, iubite, surori… femei…
Dacă ne iubiți, azi, măcar azi, spuneți fiecărei femei din viețile voastre că-i auziți cântecul și mai spuneți-i că e frumoasă! Oricât de stângaci și de lapidar ați face-o, ba chiar…și fără cuvinte, vă vom auzi, fiți siguri, căci ne pricepem bine la tot ce nu se poate pricepe.
Prof. Camelia Lepădat
