You are currently viewing EDITORIAL: NE E DOR

EDITORIAL: NE E DOR

  • Post category:Editorial

Vremuri de păstrat în cutia de aur a inimii: risipă de lumini peste tot, zvon de colinde, brazi împodobiți, miros de portocale, de parfum scump, de vin fiert cu scorțișoară, de rufe rămase peste noapte în ger, de zăpadă și de dorințe mai vechi și împlinite acum, de sărbători.
De pe o crenguță de brad surâde un îngeraș călare pe un cal de lemn. Are buzele roșu sângeriu și ochișori ca două boabe de piper. În spatele lui, un alt îngeraș alb ca zăpada, într-o sanie albă își plimbă aripile presărate cu praf de aur și de stele, luându-și puțină vacanță de la veghea de fiecare zi a oamenilor încăpățânați să facă tot felul de rele. Îmi amintește de îngerul fără aripi din cel mai frumos film de Crăciun din toate timpurile, It”s a wonderful life, din 1946 care învață și el, odată cu eroii, că de Crăciun Dumnezeu îi răsplăteşte pe cei buni, pe cei care perseverează în bine chiar și ridicol de mult, în ciuda omenirii rezonabile.
Într-o clipă, copilăria trece prin fața ochilor într-o sanie de lemn, alunecând printre troiene, ca și când n-ar mai exista timp…
Simți din nou gerul, despre care oamenii încă mai cred că poate îndepărta microbii, cum înțeapă dureros obrăjorii roșii de copil înfofolit cu căciulă și fular, să nu-i fie prea frig. Ai mănuși cu un singur deget și ciorapi din lângă cenușie, împletite de bunica harnică și precaută, tragi cu lăcomie aerul rece în plămâni, bucurându-se de clipa a cărei efemeritate nu o conștientizezi. Albul îmbracă sufletul complet, nu e acolo nici măcar o bănuială despre viața care va mușca dureros și rapace, ești doar o mogâldeață care ține piept, cu râset inocent, zăpezii nesfârșite ce se cerne, avidă să înghită casele și lumea…
Picioarele-s înghețate bocnă, se aude râsul bărbătesc al tatei după gardul grădiniței, vorbind cu vreun vecin, glasul mustrător al mamei care strigă că s-a făcut târziu deja și mâinile sunt roșii ca ardeiul din care s-a croit nas omului de zăpadă, lătratul câinelui, scârțâitul ușii de lemn dinspre grajdul în care nechează un armăsar ca-n poveste, cârâitul unui cârd de ciori care trec patetic peste șură…
Umbrele celor ce erau și nu mai sunt, amestecate cu dârele saniei pe ulița copilăriei, răsar printre rândurile de pe pagina albă a laptopului și întunericul unei dimineți de Ajun…
Colindătorii sosesc odată cu zorile, cete de copii mai mari sau mai mici strigă pe la porțile oamenilor ”Bună dimineața la Moș Ajun!” și refrenul destul de sărac, căci în partea asta de lume sudică și tradițiile s-au păstrat mai palide, răsună prin toate curțile. Deși nu înțeleg foarte clar semnificația obiceiului, se bucură să-l trăiască și contabilizează în zori ”recolta” de covrigi sau biscuiți ”Eugenia” din trăistuțe. Știu că e important să fie prezenți, ca și cum ar participa, inconștient, la mersul firesc al lumii.
În brad licăresc sutele de beculețe ale instalațiilor de sărbătoare ca și visele cu ochii deschiși, cu dor de alb și de ninsorile de altădată, care să acopere tot: destine mici, răutate, suferință, ură, orgolii, resentimente, lipsuri, tot ce-i rău și apasă.
Doar puțină vreme ne mai desparte de momentele cele mai frumoase din an, când paradigmele menținute chiar și-n cele mai vrăjmașe circumstanțe dau din nou oamenilor ocazia să-și aducă aminte că pot fi tare frumoși pe dinăuntru.
Iar vor umbla toți îngerii pe la casele oamenilor, nevăzuți, dar prezenți pe umărul drept al colindătorilor, se vor bucura și vor reaminti vestea cea bună: că s-a născut Hristos cândva, într-o iesle, în umilință și-n taină nerevelată decât unor aleși și unor umili: magilor și păstorilor.
Ne e dor să ningă și să auzim fâșâitul saniei peste zăpezile de basm, să ningă pe lume, să ningă în gândurile noastre încrâncenate, să ningă și să albească tot ce-am pătat prin târârea prin noroaiele conformiste ale existenței de oameni mari și fără opreliști, să nu mai rămână decât inimile bătând la unison și așteptând Crăciunul, cu sau fără moș, cu sau fără bani, cu sau fără sclipici, cu sau fără daruri…
Tuturor ne e dor să colindăm din nou, lăsând toate tristețile să fie alungate afară din inimi, iar ușile casei, precum și ale sufletului, larg deschise spre a intra pacea, mângâierea, înțelegerea, nădejdea într-un mâine mai bun, care e tot o taină, dar ce binecuvântare că poate fi!
Și cei fericiți, și cei înșelați de nefericiri vremelnice, și cei care se știu buni și aceia care-au simțit gustul amar al înșelătorului rău știu cum e să-ți fie dor de tine, cel care-ai fost cândva cu trăistuța pe umăr, prin troiene, la colindat, să visezi cu ochii deschiși, să te-ntorci la bucurii simple, la miros de portocale și-a obraji înroșiți de ger și toate celelalte mirosuri străine, cu care te-ai molipsit peste an, al mâhnirilor, al iritărilor, al așteptărilor zadarnice, al minciunilor și-al al deziluziilor să zboare ca prin farmec spre neantul din care-au venit!
Și tuturor ne e dor să simțim că merităm să ne primenim în veșmânt de speranță, de lumină și să cântăm cu îngerii și colindătorii vestea cea bună: că s-a născut prunc tânăr, de la care învățăm nevinovăția și primim nemurirea.

Prof. Camelia Lepădat