Și iar a fost Ziua Culturii Naționale.
Și iar ne-am împăunat cu un Eminescu al nostru, național, atât de național ca și tot ce e al tuturor și al nimănui. Un Eminescu pe care însă nu-l mai citește nimeni, căruia aproape nici un elev nu-i mai învață versurile pe de rost, căci „nu mai e obligatoriu”, care nici măcar pe la serbări nu prea mai este recitat, căci nici serbările nu mai sunt ce-au fost…
E un fel de indignare în fiecare celulă în fața ipocriziei generalizate pe social-media, a manifestărilor patriotarde de pe te miri unde, când auzi pe câte un fitecine vorbind despre un om a cărui viață nu o cunoaște decât la nivel de wikipedia, dar făcând paradă de falsă erudiție, de românism și de respect față de valorile bietei culturi naționale etc. Lui Eminescu, probabil, i-ar fi repugnat sau s-ar fi pornit în tirade furibunde, așa cum o face în Scrisoarea III, împotriva semidoctismului de acest gen.
Aproape că-ți vine, cu vorbele lui, să strigi revoltat: „Dar lăsați măcar strămoșii ca să doarmă-n colb de cronici;/ din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.”!
Cine-l mai citește, astăzi, pe Mihai Eminescu?
Din necesitate s-ar putea răspunde că elevii, tineretul de vârstă școlară. Aflându-mă printre cei care cunosc bine realitatea acesta, vă pot răspunde cu toată sinceritatea că nu. Tineretul patriei, obosit de tik-tok și alte rețele de socializare/ imbecilizare, aproape că abia mai silabisește, iar cei foarte puțini care mai citesc nu citesc Eminescu. Au auzit, vag, că există Eminescu, dar nu sunt nici curioși, nici preocupați de nimic ce face referire la el. Preferințele lor în materie de lectură, a unui procent foarte mic dintre ei, să ne-nțelegem, se îndreaptă spre alte genuri de literatură, mai englezită, mai la modă, de pildă povești cu vampiri, cu făpturi din mitologia nordică sau alte bizarerii și literatură motivațională. Le place straniul, îi atrage tot ce strălucește și este facil, la modă sau caută răspunsuri la întrebările existențiale pe care nu le găsesc în discursurile profesorilor și părinților, oricât ar fi ele de bine intenționate.
Dacă este să fim brutal de sinceri, majoritatea covârșitoare nu citește nimic, nu știe pe dinafară nicio poezie, căci nu consideră că le folosește la ceva, în schimb are în repertoriu versurile inepte ale manelelor, pe care le știe pe de rost.
Versul eminescian cere un anumit tip de răbdare, cere cunoașterea îndeajuns a registrelor limbii, cere capacitatea de a citi altfel decât pe silabe, așa cum o fac încă mulți dintre liceeni, cere disponibilitate interioară spre un alt ritm decât rapiditatea unui mesaj pe whatsapp. Toate acestea sunt incompatibile cu infernala cadență a unei epoci în viteză, care caricaturizează orice tendință de reflecție și îndeamnă cu obstinație la gândirea pozitivă, care cică rezolvă tot…
Pe Eminescu nu-l mai citesc nici măcar profesorii de literatură. Unii dintre ei, din lipsă de timp sau cu rezervele sufletești epuizate de goana zilnică prin viață, copleșiți de grija supraviețuirii cu un salariu de rușinea Europei, alții, incapabili ei înșiși să-l înțeleagă vreodată, deși îl predau cu sârg conform planificării calendaristice, cu stereotipii de exprimare tocite până la sațietate, dar utilizând metode „moderne”, care de multe ori duc în derizoriu „farmecul sfânt și ne-nțeles” al versului eminescian…
E o tristețe modul superficial în care a ajuns posteritatea eminesciană în epoca digitalizării bietei țărișoare. Nu e de ajuns să postezi pe facebook citate din Eminescu, încât să faci din opera sa o realitate palpabilă a zilelor noastre, deși ea are toate virtuțile de a fi. Majoritatea celor care postează citate ca să dea bine de „Ziua Culturii Naționale” nici nu citesc integral textul din care postează câteva versuri de circumstanță, doar vor să dea pe bine pe wall, pretinzând că sunt culți, că sunt intelectuali, că posedă informații, că prețuiesc valorile naționale etc.
„Prețuim” pe Facebook faptul că suntem români de 1 Decembrie, ne fudulim cu personalități ca Eminescu, Cioran, Noica, Brâncuși ș.a.m.d. doar la soroace de circumstanță, în rest suntem consumatori avizi de Netflix, de seriale turcești, de emisiuni imbecilizante la posturile comerciale. Snobii cu pretenție de elitism își cumpără cărți de la o librărie la modă, la care Eminescu nu se vinde, că așa dă bine în cercurile lor mici, minuscule, în care trebuie să epateze cu ceva ca să-și confirme valoarea și să-și înăbușe frustrările…
Domnul Eminescu Mihai stă uitat între paginile manualelor școlare alternative, dar perpetuu slabe, în ediții de carte școlară pe hârtie ieftină, nu-l mai citim, nu-l mai simțim, nu mai empatizăm cu luceferismul lui vetust și nu mai înțelegem ori nu mai suntem apți să ne împropriem ideile lui.
Disprețuim idealismul lui în iubire, dezaprobăm peregrinările lui „pe aceeași ulicioară”, preocupați să experimentăm cât mai mult în materie de eros, etichetăm pasiunea lui statornică față de o singură femeie drept tendință maniacală, catalogăm viața lui un eșec, plasăm moartea lui între ratare sau complot și-l nedreptățim de fiecare dată, de mai bine de 130 de ani, când la idele lui gerar sau cireșar îi tulburăm somnul pe care și-l dorea lin, în singurătatea-i…
Cum n-a vrut nimeni „în urmă să-i plângă la creștet”, Eminescu s-ar fi îngrețoșat, fără îndoială, și de ceata de adulatori post-mortem, găunoși și profitori de circumstanță, care nici măcar nu l-au știut citi.
Măria-Ta, Mihai Eminescu, dintre luceferi ce-ți zâmbesc cu prietenie, iartă-ne!
Prof. Camelia Lepădat
