„Sunt o ființă foarte complexă, caprițioasă și statornică, impresionabilă ca un copil incult, blazată ca un filozof istovit, mahalagioaică și aristocrată; aci primitivă, aci ultra-rafinată, iau în glumă împrejurările cele mai grave, și sunt gravă față cu cine știe ce nimicuri…”.
Ion Luca Caragiale
Casa în care s-a născut Ion Luca Caragiale la 30 ianuarie 1852, din localitatea Haimanale, județul Prahova, astăzi din nefericire nu mai există. În acel loc, cu ocazia celebrării a 100 de ani de la nașterea scriitorului, a fost instalată o placă comemorativă, iar localitatea respectivă a primit numele de Ion Luca Caragiale, fiind inclusă în județul Dâmbovița și recunoscută prin reforma administrativă din 1968. Casa Memorială Ion Luca Caragiale a fost înființată într-o casă țărănească, prin efortul profesorilor Ion Gavrilă și Mihai Oproiu în anul 1979, prin contribuția donațiilor făcute de localnici, însă întregul ansamblu dedicat marelui scriitor a fost reorganizat și redeschis publicului de-abia în anul 2022.
Ion Luca Caragiale s-a născut la 30 ianuarie 1852 în satul Haimanale (astăzi I.L. Caragiale), județul Dâmbovița, care aparținea de Mănăstirea Mărgineni, fiind fiul lui Luca Șt. Caragiale și al brașovencei Ecaterina Caraboas (după anumiți biografi, aceasta se numea Catinca Muru și ar mai fi fost căsătorită, având o fetiță pe nume Elena, iar după spusele Alexandrinei Caragiale, soția marelui dramaturg, mama acestuia era născută Caraboas și era de origine greacă), care a ţinut să-și boteze fiul cu numele Ion, pentru că a venit pe lume în ziua sărbătorii Sfinţilor Trei Ierarhi.
Totuși, în privinţa datei nașterii lui Ion Luca Caragiale încă circulă și sunt lansate mai multe date: „în noaptea de 29 spre 30 ianuarie” sau „în zorii zilei de 30 ianuarie” (Șerban Cioculescu), bazate pe amintirile lui Caragiale. Dar iată cum prezintă criticul Șerban Cioculescu această saga legată de data nașterii lui Caragiale: „Era iarnă, într-adevăr, poate cea mai aspră iarnă, după blândul climat local, în noaptea de 29-30 ianuarie 1852, și pruncul a văzut lumina zilei în zori. Tatăl, în ziua botezului, a dat ca zi de naștere 1 februarie, desigur nu din rea-credinţă, dar din zăpăceală”. În același timp, Certificatul de botez, păstrat la Arhivele Naționale Istorice Centrale București, menţionează: „La întâi ale lunii lui februarie anul o mie opt sute cincizeci și doi au născut Iecaterina cu legiuitul dumisale soţ anume Dl Luca Caragiali. Și astăzi la șapte ale lunii lui Februarie anul o mie opt sute cinci-zeci și doi s´a botezat în legea pravoslavnică a Bisericii Răsăritului”.
Către sfârșitul vieţii sale, Caragiale îi livrează lui Horia Petra-Petrescu, un exeget al său, câteva date biografice care vor fi utilizate de destinatar în scopuri știinţifice, adică tânărul doctorand în litere al Universităţii din Leipzig își pregătea în acea vreme teza de doctorat consacrată vieţii și operei maestrului, „Ion Luca Caragiales Leben und Werke”, pe care o va publica în „XVII, Jahresbericht des Institutes füe rumänische Sprache, Leipzig, 1911”. În același timp, tot după propriile declaraţii, Ion Luca Caragiale figura în înscrisurile Albumului Societăţii Junimea ca fiind născut „în 1853 ianuar 29, Mărgineni – Prahova”. Pe de altă parte, în mai 1894, la nașterea fiicei Ecaterina, viitoare Logadi, Caragiale figurează în actul notarial de succesiune cu vârsta declarată de 41 de ani, ceea ce ar însemna că s-ar fi născut în 1853. Același an rezultă și din schiţa cu vădite inflexiuni autobiografice Boborul!, a cărei acţiune este plasată în 1870, adică în timpul celebrei Republici de la Ploiești când, după cum autorul precizează fără echivoc, „Eram de șaptesprezece ani…”. Ca și cum nu erau de ajuns confuzia și încurcătura create de anul nașterii lui Caragiale, în Registrul stării civile pentru morţi din 1896 (anul decesului arhitectului Gaetan Burelly, socrul său) este menţionată o altă declaraţie a numitului Ion Luca Caragiale, care spunea personal că are vârsta de 42 ani, acest lucru însemnând că anul său de naștere este… 1854!!!. Iar pentru ca încurcătura și confuzia să fie complete, același Caragiale, într-o scrisoare din februarie 1908, către Horia Petra-Petrescu, îi furnizează acestuia cu fermitate: „M-am născut în anul 1852, la 30 ian. (Trei Ierarchi), st. v. dis de dimineaţă…”.
Pe când era elev la Școala Domnească numărul 1 din Ploiești, la clasa învățătorului Basile Drăgoșescu, în anul școlar 1861 – 1862, Ion Luca Caragiale a fost vizitat chiar de către domnitorul ales Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), moment ce i-a rămas profund impregnat în suflet celebrului scriitor. Cu această ocazie, Domnul Micii Uniri, s-a așezat pe catedră spre a asculta cuvântarea dascălului Basile Drăgoșescu, iar acesta, profund emoționat, cu greu și-a mai putut găsi cuvintele: „Măria-Ta, Dumnezeu știe numai ce se petrece acuma în sufletul unui biet dascăl ca mine, venit aici din părțile românești de dincolo (n.r.- era ardelean). Rog pe Dumnezeu să Te ție sănătos și voinic pentru fericirea poporului românesc. Mintea, brațele, sângele nostru și al acestor copii sunt de-acuma închinate Neamului Român, Patriei Române, Domnului Român, Măriei Tale!”.
În aceste moment solemn, toți s-au ridicat în picioare, în același timp cu domnitorul, pentru că, după superba expresie a lui Caragiale, „nimeni nu mai putea sta jos – prea se ridicaseră sufletele”. Ulterior acestui moment, îndreptându-se către elevi, educatorul Basile Drăgoșescu, a conchis triumfător: „Copii! După secole de-ncruntare, astăzi ne zâmbește și nouă, românilor bunul Dumnezeu. De astăzi încolo ne-am căpătat iar onoarea de popor liber, de popor latin. Jos slova străină! Sus litera străbună! Cu scrisul său frumos ca de tipar – așa cum s-a învățat și Caragiale să scrie- institutorul a scris pe tablă, cu litere străbune, adică latinești, aceste cuvinte: Vivat România! Vivat Națiunea Română! Vivat Alexandru Ioan Întâi, Domnul Românilor”. De remarcat este faptul că, „fericitul” învățător nu s-a adresat cu titlul de Domn al Principatelor Unite ale Valahiei și Moldovei, așa cum era stipulat în textul Convenției de la Paris din august 1858, ci cu aceea de conducător al tuturor românilor, incluzându-i astfel aici și pe românii din Ardeal și Bucovina care în vremea respectivă se aflau sub dominația habsburgică încă din 1775, dar și pe basarabenii care se aflau sub stăpânirea țaristă din anul 1812. Pătruns fiind de epocalele evenimente, tânărul Caragiale, a concluzionat astfel: „Și bravul nostru dascăl n-a mai putut stăpâni emoția sa și s-a pornit pe plâns, a plâns toată lumea, și părinți și copiii, iar Vodă, ținându-se cât putea și ștergându-se la ochi cu batista, a bătut pe umeri pe dascăl și i-a zis: <Să trăiești! Cu români ca tine n-am teamă!> Ne-a mângâiat apoi pe noi, ne-a-ndemnat să ascultăm pe dascălul nostru și a plecat cu suita, cu poporul și noi toți după el. A doua zi, l-am dus iar toată lumea, pe jos, împrejurul și-n urma trăsurii, până la Bărcănești, la câțiva kilometri afară din oraș. Acolo s-a oprit trăsura domnului, iar el ridicându-se în picioare a strigat: <Vă mulțumesc pentru buna primire! Acum duceți-vă acasă, că nu mai puteți merge cu mine până la București și eu am treabă mâine acolo. Trebuie să dăm bice cailor. Să mergem fiecare la datoria noastră și de-acu, toți pe treabă. Rămâneți sănătoși! Să ne vedem sănătoși!> Am strigat ura până când într-un nor de praf s-au pierdut departe trăsura domnească și suita. Așa entuziasm n-am mai văzut de atunci”.
Arc peste timp, după aproape 50 de ani, celebrul dramaturg Ion Luca Caragiale, între lunile februarie-iunie 1909, a publicat în paginile gazetei „Universul”, o serie de aspecte legate de întâlnirea sa cu domnitorul Alexandru Ioan Cuza, pe când era elev la Școala Domnească numărul 1 din Ploiești. Astfel, în numărul din 18 mai 1909, autorul a prezentat în prima parte a expunerii artistice, întâlnirea istorică dintre dramaturgul dâmbovițean și Alexandru Ioan Cuza, domnul ales al Principatelor, din toamna deschiderii anului școlar 1861-1862, când domnitorul a participat la festivitățile organizate la Școala Domnească din Ploiești, pe când Ion Luca Caragiale era școlar: „Primul domn al Țărilor Unite, înconjurat de toți notabilii orașului și de mulțimea poporului, venea să asiste la deschiderea anului școlar. Elevii care de care mai sărăcuți, îmbrăcați de sărbătoare – stau toți în picioare tremurând de neastâmpărul emoției. Deodată se aud afară de departe urale zguduitoare, încet-încet, se apropie… În sfârșit! … vine… vine… A venit… Drepți! Smirnă toți! Și din toate piepturile la comanda neuitatului meu dascăl, inimosul Basile Drăgoșescu, pornește un întreit ura! de pârâie din încheieturile bătrânelor ei bârne vasta baracă. Vodă s-a oprit în prag; s-a uitat la noi dintr-un capăt la altul al șirului de bănci, și cu glas măreț ne strigă:- Să trăiți, băieți! Iar noi, încă de trei ori ura!”
Pentru a marca apoteotic momentul, Caragiale și-a încheiat expunerea, în paginile ziarului Universul, magistral: ,,Ne-am întors seara-n oraș cântând Hora Unirii. A doua zi, la școală. De-acum, pe treabă, copii, cum a poruncit Vodă!” În finalul părții întâi, Ion Luca Caragiale, care, deși avea doar 59 de ani, a fost pătruns de sentimentul ireversibilului, al trecerii vieții fără a mai avea posibilitatea să mai trăiască un asemenea entuziasm prilejuit de vizita lui Alexandru Ioan Cuza, pe când era elev al Școlii Domnești din Ploiești, sentiment de care, spunea el, nu va scăpa nimeni „decât poate când Oltul și Mureșul or să pornească a curge de-a-ndărătele de la vale la deal către munții Ciucului, de unde izvorăsc din același sân adânc – și nici atunci!” În plus, în partea a doua a articolului său, scriitorul și-a amintit cu evlavie de învățătorul său, Basile Drăgoșescu, cel care l-a învățat în trei ani, „cu litere străbune, româneasca toată câtă o știu până-n ziua de azi, că mai mult, după el, nici n-am mai avut unde-nvăța”, iar drept recunoștință, Caragiale cel cu „caraghioslâc”, și-a încheiat editorialul, astfel: „Dumnezeu să-l odihnească pe domnul Basile Drăgoșescu!”
Surse:
– Universul, Anul XXVII, nr. 133, 18 Mai 1909;
-B. Jordan-Lucian Predescu, Caragiale, tragicul destin al unui mare scriitor, Editura „Cugetarea” P. C. Georgescu Delafras, București, 1939;
–I. L. Caragiale, vol. I-II, Colecția Clasicii români comentați, Ediție îngrijită de Scarlat Struțeanu, Editura „Cugetarea” P. C. Georgescu Delafras, București, 1940;
-Șerban Cioculescu, Viața lui Ion Luca Caragiale, Editura Eminescu, București, 1977;
-George Genoiu, & Cezar Alexandru Genoiu, I.L. Caragiale, față cu reacțiunea criticii: teorie și document, Editura Rampa și Ecranul, București, 2001;
-Alexandrina I. L. Caragiale, Ecaterina Logadi Caragiale, Amintiri despre I. L. Caragiale, Editura Karta-Graphic, Ploiești, 2012;
-Ștefan Cazimir, Amintiri despre Caragiale, Editura Humanitas, București, 2013;
-Cornel Mărculescu, Dâmbovița turistică și culturală. Clădiri, case impunătoare, oameni, întâmplări, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2023.
Prof.dr. Cornel Mărculescu
