S-a născut la 15 mai 1838 în satul Pitaru (Văcăreștii de Răstoacă), județul Dâmbovița, în familia lui Ioan și Ruxandra Grigorescu, într-o odăiță de serviciu din conacul lui Filip Lenș, unul dintre cei mai bogați boieri din Valahia, cel care a fost contra-candidatul lui Grigore Ghica în 1828 la tronul Țării Românești. Conacul lui Filip Lenș se afla în satul Pitaru, acesta cumpărând moșia în anul 1820 de la Alexandru Nenciulescu, mare caimacam al Craiovei, fiul lui Constantin Nenciulescu, cel care a ctitorit în 1784 biserica din sat, acolo unde a și fost botezat marele pictor Nicolae Grigorescu. Se pare că Ion Grigorescu, tatăl pictorului,  ar fi fost notarul satului, iar în urma decesului acestuia în 1843, familia sa a fost nevoită să se mute la București, în mahalaua Cărămidarilor, unde cei șapte copii (între 4 și 12 ani) sunt îndrumați de către mama acestora să dobândească puțină știință de carte la școala ce se ținea pe lângă Biserica Sfântul Gheorghe.
Despre sacrificiul mamei sale pentru a-și crește cei șapte copii, Nicolae Grigorescu îi povestea lui Alexandru Vlahuță: „Cu acul ne-a crescut pe toți biata mama. Și odată n-am auzit-o blestemând sau zicând o vorbă rea. S-a trudit sărăcuța de ea, și a învățat singură să scrie și să citească, ca să ne poată învăța și pe noi puțină carte. Că ce școli erau pe vremea aia? De dimineață și până seara muncea și ne îngrijea să avem de toate. Surorile începeau să coasă și ele. Un frate mai mare intrase ucenic la un unchiu de-al mamei, zugrav de biserici. Se vede că era în neamul nostru, că mult îmi mai plăceau și mie icoanele când eram mic”.

În anul 1848, frații Nicolae și Gheorghe Grigorescu reușesc să intre ca ucenici în atelierul cehului Anton Chladek, un supus austriac, cunoscut ca miniaturist, iconar și pictor de biserici. La scurt timp după ce a dobândit și descoperit tainele pictatului, Nicolae Grigorescu a început în 1850 să picteze icoane pe care le vinde în diferite târguri și bâlciuri, iar în 1854 a pictat inclusiv icoane de altar la Mănăstirea Căldărușani.
Dar iată ce povestește Nicolae Grigorescu prietenului său Alexandru Vlahuță despre primii bani obținuți pe icoanele vândute la obor: „Duminica mă duceam la obor. Îmi așterneam hăinuța jos, îmi întindeam marfa pe ea, și-mi așteptam mușterii, ca orice negustor. Toți care treceau mă întrebau că cine le-au zugrăvit, le spuneam că eu…și cumpărau bieții oameni – zice-au că sunt cu noroc, că-s de la copil nevinovat…după cea dintâiu afacere a mea, făcusem vreo zece sorcoveți, și când i-am pus mamei în mână, s-a uitat la bani, apoi la mine, și m-a întrebat îngrijorată de unde-s…că eu lucrasem pe ascuns icoanele! Când i-am spus, m-a sărutat și s-a întors cu fața spre fereastră că-I venea să plângă. Aceea a fost, poate, cea mai fericită zi din viața mea! Eram mare, aduceam parale în casă, bucurie la ai mei, eu, cu munca mâinilor mele…cine mai era ca mine?”.

În contractele unor zugravi vestiți, figura ca și o clauză curioasă: „chipurile de la catapeteasmă să fie de meșterul Nicu”. Deși avea doar 14 ani, tânărul Nicolae Grigorescu era foarte căutat, așa cum s-a întâmplat și cu prințesa Cleopatra Trubețkoi, care i-a solicitat să-i picteze o „Maică a Domnului”. Fiind impresionată de opera realizată de Grigorescu, prințesa Trubețkoi i-a arată lui Alexandru Ghica și-l prezintă pe tânărul artist, care exclamă: „Adevărat, are mână ușoară”.

Tot în 1854, Nicolae Grigorescu se prezintă la concursul deschis de Eforia Şcoalelor din Bucureşti pentru o bursă de pictură la Paris, însă, neavând studii gimnaziale, bursa e acordată lui Constantin Stăncescu. Totuși, nu renunță, iar prin tabloul „Mihai Viteazul scăpând stindardul”, realizat în 1856, Nicolae Grigorescu a reușit să atragă atenția autorităților, încercând să obțină o bursă pentru a studia la Roma. În plus, pictura reprezentându-l pe Mihai Viteazul este observată din întâmplare de Beizadea Mitică (Dimitrie Ghica), care îi şi vorbeşte despre pictură şi de Grigorescu domnitorului. Fără să tăgăduiască, Barbu Ştirbei cumpără tabloul cu o sută de galbeni şi-l dăruieşte direcţiunei şcolii de Bele-Arte ( unde arde în focul din vara anului 1884), iar lui Dimitrie Ghica îi transmite: „E prea tânăr, să mai învețe la școala noastră”.

În pofida conjucturilor încă ostile, în perioada anilor 1856-1858, Nicolae Grigorescu a reușit să picteze în diferite tehnici, diferite icoane și scene biblice în Mănăstirea Zamfira situată lângă Ploiești la rugămintea Mitropolitului Nifon, dar și în Mănăstirea Agapia de lângă Piatra Neamț. În momentul când zugrăvea bolta bisericii Zamfira, răsare, lângă el, prima dragoste sfântă: „Când lucram sfinţii din catapeteasmă, văzui jos pe schelă o fetişoară cam de seama mea, care mă privea cum lucram. Ea era cuminte, blândă cu ochii albaştri; un adevărat înger. Nu ştiu cum făcurăm, că peste câteva zile ne iubeam amândoi ca niciodată în viaţă. Ne întâlneam seara după lucru în acelaşi loc, ne ţineam de mână, aproape fără să ne vorbim. Eram atât de fericit! Pentru mine ea era tot ce Dumnezeu făcuse mai frumos pe lume … Când sfârşii serafimul din creştetul bolţii, auzii de la spate pe meşter: „bravo mai băiete, e cel mai frumos înger ce-ai făcut, e leită Mărioara Popii! …” La rugămintea Maici Ursachi, stareţa Mănăstirii Agapia,  care se gândea de mult la un meşter pentru zugrăvirea bisericii celei mari, aceasta l-a însărcinat pe Nicolae Grigorescu să realizeze această lucrare contra unei sume de trei mii de galbeni.

Cariera lui Nicolae Grigorescu cunoaște o treaptă ascendentă în 1861, când Mihail Kogălniceanu, primul ministru al Principatelor Unite, îi oferă o bursă pentru a studia pictura în capitala Franței, unde-i cunoaște pe marii creatori ai epocii din școala de la Barbizon. La Paris, frecventează atelierele elvețianului Charles Marc Gabriel Gleyre și al lui Sebastien Cornu, elevul lui Ingres. Apoi se prezintă după un an la concursul Școlii Naționale de Arte Frumoase cu o schiţă, unde a reuşit să fie admis la „concursul arborelui”.
În acest context, Nicolae Grigorescu se duce la Fontainebleau să studieze arborii după natură spre a-şi executa schiţa; e fermecat atât de tare de frumuseţea pădurii seculare a lui Napoleon şi de noutatea de a picta în aer liber că în loc de a sta zece zile cât îi permitea concursul, se uită acolo patru luni, aşa că pierde cu totul şi termenul concursului şi urmele Școlii de Arte Frumoase. Totuși, în primăvara anului 1862, revine la Fointainebleau şi se aşează definitiv în satul Barbizon, iar din când în când şi mai ales iarna, venea la Paris pentru a revedea galeriile Luvrului şi Luxemburgului.

În anul 1863, Nicolae Grigorescu se stabilește definitiv la Barbizon, un sătuc aflat la cca 60 km de Paris lângă celebra pădure Fontainbleu, acolo unde numeroși pictori își petreceau vara: Jean Baptiste Camille Corot, Théodore Rousseau, Jean François Millet și Charles François Daubigny, cei care vor forma ulterior așa numita „Școală de la Barbizon” și vor fi considerați precursori ai impresionismului. Pentru a-și putea pregăti participarea la Expoziția Universală de la Paris, tânărul pictor Nicolae Grigorescu se întoarce în țară în 1864 prin Galiția și Moldova, unde pictează portrete de evrei, dar mai ales peisaje reprezentative din Târgoviște, Câmpulung și Rucăr.
Un an mai târziu, Grigorescu expune la expoziţia de la Barbizon, tabloul „O ramură de flori de măr”, pe care o admiră şi o cumpără însuși Napoleon al III-lea împăratul Franței. În anul 1867, Nicolae Grigorescu pe când se mutase în satul Marlotte de lângă Barbizon, a participat cu șapte lucrări în cadrul „Expoziției Universale de la Paris”, după care și-a expus în mod constant lucrările în majoritatea saloanelor din orașul de pe Sena. Nevoit din nou să se întoarcă în România în 1870, datorită izbucnirii războiului franco-prusac, Nicolae Grigorescu participă la edițiile anuale ale „Expoziției Artiștilor în viață”, dar și la manifestările organizate de „Societatea Amicilor Belle-Arte”. După întoarcerea sa din Franța în anul 1870, Nicolae Grigorescu a pictat cunoscutul tablou, intitulat inițial „Țiganca”, iar ulterior a căpătat numele „Țiganca de la Ghergani”, nu pentru că țiganca pictată de el ar fi fost din Ghergani, ci pentru că Ion Ghica, după ce l-a cumpărat, l-a expus în locuința sa de la Ghergani. Nicolae Grigorescu trebuia să expună tabloul la „Expoziția operelor artiștilor în viață” din anul 1872 din București, dar, din motive necunoscute, el a renunțat să participe la acest eveniment artistic și l-a expus în vitrina magazinului de muzică al vecinului său Alexius Gebauer, de pe Podul Mogoșoaiei (Calea Victoriei) nr. 43.
Modelul folosit de Grigorescu pentru acestă pictură era o renumită frumusețe din acele vremuri, faimoasă în București, numită Catrinca țiganca. În vitrina acestui magazin  a văzut Ion Ghica tabloul „Țiganca” pe care l-a cumpărat cu suma de 10.000 de lei, cea mai mare sumă cu care fusese cumpărat vreodată un tablou în România până atunci. L-a rugat pe Nicolae Grigorescu să îl aducă pe seară, târziu, la el acasă, fără ca cineva să-l vadă, iar printr-o scrisoare, îi solicita să-i spună care este cel mai potrivit perete din casă pe care să atârne tabloul și să nu spună nimănui că el l-a cumpărat.

Tot în această perioadă dintre anii 1870-1872, Nicolae Grigorescu a întreprins numeroase călătorii de vacanță, pornind de la Câmpina spre Breaza de Sus și Bezdead, coborând apoi la Pietroșița, prin Șerbănești și Podurile, oprindu-se la Pucioasa, unde se pare că, la cererea lui Ion Alexandru Brătescu Voinești, ar fi pictat plafonul vechiului așezământ de distracții din oraș, pictura reprezentând o alegorie a muzelor dansului, cântecului și poeziei. În perioada anilor 1873-1874, întreprinde numeroase călătorii de studii în Italia, la Roma, Napoli și Pompei, în Grecia și Constantinopol, care îl inspiră artistic și îi sporesc colecțiile de obiecte.

După implicarea României în războiul din Balcani împotriva Imperiului Otoman, la sugestia lui Carol Davila, primul ministru I.C. Brătianu, a solicitat un grup de pictori români care să însoţească trupele române pentru a surprinde imagini ale luptelor purtate de trupele româneşti, imagini ce urmau, în intenţia autorităţilor, să fie folosite de ziarele româneşti. Grupul era alcătuit din cei mai reprezentativi pictori din acea perioadă, care aveau legături mai mult sau puţin cu iniţiatorul respectivului grup, doctorul Carol Davilla. Cei patru artişti, erau: Nicolae Grigorescu, Carol Popp de Szathmary (1812-1887), Sava Henţia (1848-1904) şi George Demetrescu Mirea (1852-1934). Numele lui Grigorescu fusese sugerat de către doctorul Carol Davilla, şeful serviciului medical al armatelor române, prieten şi admirator al pictorului, care era curent şi uneori pacient în casa acestuia la <<Azilul Elena Doamna>>. Marele critic de artă George Oprescu descrie sugestiv alegerea lui Nicolae Grigorescu ca pictor trimis pe câmpul de luptă în războiul de la 1877-1878, astfel: „În grădina azilului, Grigorescu pictase adesea pe unul sau pe altul dintre membrii familiei ori pensionarele, plimbându-se pe aleile parcului. Împreună cu Grigorescu vor face parte din grupul artiştilor reporteri bătrânul Szatmary, care multă vreme fusese un fel de pictor oficial al domnitorilor, Sava Henţia, revenit de numai câţiva ani de la studii, George Demetrescu Mirea, abia ieşit din Şcoala de Arte Frumoase, dar cunoscut lui Davilla, din vremea când îi fusese student la medicină. Nici unul dintre aceşti pictori n-a privit cu atâta seriozitate ca Grigorescu însărcinarea de a însoţi armata, de a fi prezent acolo unde se întâmpla un fapt demn de a fi comemorat, de a-şi întrebuinţa întreaga activitate, fără rezerve, fără preget, cu serioase riscuri uneori, în serviciul înregistrării, zi de zi, a tot ce putea interesa atunci opinia publică de la noi şi din restul Europei, înregistrări care continuă să-i intereseze, astăzi, pe cei care vor să aibă o imagine sinceră, veridică, a campaniei. Acesta se vede din scenele reprezentate, pe care le putem urmări pas cu pas, a căror dată aproape că o putem fixa, scene surprinse uneori la câteva sute de metri numai de locul unde se da lupta.”

În prima fază a războiului, Nicolae Grigorescu a fost ataşat pe lîngă Corpul de observaţie al generalului Lupu, din ordinul primului ministru, pentru ca ulterior, să  treacă la Divizia a II-a a Corpului de operaţii, care îi plătea diurna de 1000 lei pe lună, fiind prezent în tabăra de la Calafat între 14 iulie-11 august 1877, în octombrie, la Verbica, urmând – după spusele dr. C. I. Istrati – toată campania de la Plevna, deşi după cum el însuşi mărturiseşte, nu a fost la Smîrdan.

Dintre operele semnificative ale lui Nicolae Grigorescu dedicate Războiului de Independenţă, amintim pe acelea având ca tematică viaţa cotidiană în tabăra de la Calafat,  Împăratul Rusiei la Comandamentul de campanie şi o căruţă cu provient străbătînd drumurile gloduroase, pe domnitorul Carol într-o convorbire cu colonelul Novitski şi un soldat pe capra unei trăsuri, casa unde a fost luat prizonier Osman Paşa şi un turc fumînd pipă, schiţele, picturile Proviziile, Santinela, Vedeta, Lupta din Valea Rahovei, Atacul de la Opanez, Spionul, Gornistul, Primii prizonieri de la Plevna, O recunoaştere, dar de departe, opera fundamentală a lui Nicolae Grigorescu o reprezintă Atacul de la Smârdan. Apoi, după sfatul oficialităţilor, a tras cu multă trudă, cheltuindu-şi puţinii săi bani, schiţele – 12 la număr – în mii de stampe heliotipice, care rămăseseră ca o povară pe cap, cărându-le după el de colo până colo.

Mai necăjit ca oricând, și profund dezamăgit că lucrările sale realizate în timpul războiului de independență nu au fost achiziționate de către regele Carol I, se hotărăşte să vândă tot la prețuri derizorii şi să plece din nou în Franța, unde Nicolae Grigorescu va lucra până în 1890, fie în Bretania la Vitré, fie în atelierul său din Paris. Aici, cu ceea ce îi mai rămăsese nevândut în ţară, deschide în 1887 o expoziţie în sala Martinet pe Bulevardul Italienilor, despre care mai toate gazetele pariziene vorbesc cu admiraţie, iar câţiva ani de-a rândul Grigorescu a trimis diferite lucrări la Salon, „numai ca să am dreptul de intrare”, lucrări care au atras atenţia criticilor de artă care îl compară cu Wateau.
În anul 1890, Nicolae Grigorescu revine în România și se stabilește în orașul Câmpina, județul Prahova, unde și-a achiziționat o casă simplă, unde se dedică subiectelor rustice și pictează portrete de țărănci, care cu boi pe drumuri prăfuite de țară și numeroase peisaje cu specific românesc. „În ziua în care şi-a făcut căsuţa aceea de la Câmpina, departe de Bucureşti, ce fericire pentru el de a-şi fi putut asigura viaţa in tovărăşia singurătăţii!  Acolo la Câmpina, la Doftana, în câmp, singur, sigur că nu va fi tulburat de nimeni!  Către seară îl găseai în balconaşul casei, între stâlpii subţiri de lemn, privind şi încântându-se de a mia oară de aceleaşi contururi de munţi, de acelaşi apus de soare, de acelaşi cer albastru, de aceeaşi imensitate a orizontului ce-l pătrundea zilnic cu măreţia tainelor lui!”.

Ultimul său mare trimf, a fost Expoziția Generală din 1906, când i-a fost dedicat un salon întreg pentru expoziție intitulat sugestiv Grigoresceum, însuși comisarul general dr. C. I. Istrati adresându-i o invitație specială, Nicolae Grigorescu fiind considerat „unul dintre puținii români, care în specialitatea lor au făcut lucrări desăvârșite, care a înțeles neamul în care a trăit și ale cărui opere nu sunt o cinste doar pentru țara în care s-a născut, dar constituiesc o parte din gloria omenirii întregi”.

În ultimii ani ai vieții, Nicolae Grigorescu a trăit împreună cu Maria Dáncs (Dancu sau Danciu), model al picturilor sale târzii, născută în familia lui Dáncs Gábor și Ördög Zsuzsánna din Chiuruș, Covasna, în urma mariajului rezultând un fiu, numit Gheorghe.

În plus, încă circulă și astăzi anumite informații deosebit de controversate conform cărora pictorul s-ar fi căsătorit în ultima zi a vieții sale cu Maria, mama fiului său, acest lucru fiind susținut de scriitorul Nicolae Petrașcu: „C-o zi înainte de a se pierde, Grigorescu trimise să cheme la el pe d-rul Istrati de acasă și să-l roage cu glas aproape stins: «Să-l cunune cu femeia cu care trăia de 18 ani». Doctorul Istrati i-a promis, dar mai întâi să se facă bine. Grigorescu însă a doua zi, la 21 iulie 1907, și-a închis ochii. Întins în atelier într-un sicriu modest, Grigorescu stătea nepăsător acum, în mijlocul tablourilor sale de pe pereți. Până să vie preotul, am vrut să văd camerele în care trăise el. În ușa celei din urmă, am găsit pe mama copilului lui, îmbrăcată în negru, stând tristă… O întrebai de ultimele momente ale lui Grigorescu și ea îmi răspunse câteva cuvinte cu buzele tremurând. Brună, cu trăsăturile regulate, cu părul castaniu închis, adus puțin pe frunte, cu ochii negri, cu mâinile mici, îmi aminti de unele din figurile lui din tablouri și îndeosebi de țărăncuța din Primăvara”.

Cert este că, într-o zi de sâmbătă, la 21 iulie 1907, ora 4.10 minute, Nicolae Grigorescu s-a stins din viață în casa de la Câmpina, lăsând neterminată lucrarea „Întoarcerea de la bâlci”. Pus într-un car cu patru boi oferit de Societatea Steaua Română, trupul marelui pictor Nicolae Grigorescu a ieşit din curte fiind urmat de câţiva amici şi s-a îndreptat spre cimitirul satului, unde a fost înmormântat la marginea cimitirului. Printre puținii prieteni sosiți de la București, s-au numărat Spiru Haret, Alexandru Vlahuță, Barbu Delavrancea, Nicolae Petrașcu, sculptorul Bălăcescu, pictorul Strâmbulescu, pictorul Georgescu-Victorian, Costin Petrescu, pictorul Marin Ionescu, Doctorul Ruban, Iuliu Dragomirescu, dr. Dragomir Hurmuzescu și dr. Obreja. Totuși, de acolo, umbra lui priveşte locurile pe care le-a iubit el atâta şi-şi continuă viaţa de veci în tăcerea aceea a văii, ascultându-i şoaptele şi respirând mirosul florilor de câmp, atât de preferate de dânsul în pânzele sale…

Surse:

-C. I. Istrati, Doi luceferi, Calendarul Minervei, Anul X, Institutul de Arte Grafice și Editură Minerva, București, 1908;

-Virgil Cioflec, Grigorescu, Editura Cultura Națională, București, 1925;

-Teodora Voinescu, Anton Chladek și începuturile picturii românești, Editura Monitorul Oficial, București, 1936;

-George Oprescu, Remus Niculescu, Nicolae Grigorescu, anii de ucenicie, Editura de Stat pentru Literatură și Artă București, 1956;

-Krikor H. Zambanicolae Grigorescu, București, 1959;ccian, Însemnările unui amator de artă, Editura de Stat pentru Literatură și Artă București, 1957;

-Barbu Brezianu, Nicolae Grigorescu, Editura Tineretului, București, 1959;

– George Oprescu, Grigorescu reporter de război, în „Scrieri despre artă”, Editura Meridiane, Bucureşti, 1966;

-Alexandru Vlahuță, Pictorul Nicolae Grigorescu, Editura Tineretului, București, 1969;

-George Sorin Movileanu, Vasile Florea, Grigorescu, Editura Meridiane, București, 1978;

-Valentin Borda, Călătorie prin vreme, Editura Sport-Turism, București, 1979;

-Adrian Silvan Ionescu, Penel şi sabie. Artişti documentarişti şi corespondenţi de front în războiul de independenţă 1877-1878, cu o prefaţă de Paul Cernovodeanu, Editura Biblioteca Bucureştilor, Bucureşti, 2002;

-Iulia Iliescu, Marina Motroc, Viața și opera lui Grigorescu, Editura Monitorul Oficial R.A., București, 2009;

-Cornel Mărculescu, Pictori români participanți oficiali la războiul de independență 1877-1878, în „Cultura de sâmbătă. Revistă lunară de cultură”, anul V, nr. 6-7 (85-86), aprilie-mai 2017.

Prof.dr. Cornel Mărculescu