Trei aspecte importante ar fi putut modifica acurateţea datelor înscrise în tabelul prezentat de Ilie Verdeţ lui Gheorghe Gheroghiu-Dej şi membrilor Biroului Politic al C.C. al P.M.R. În primul rând, trebuia să se ţină cont de epurările din partid care au avut loc în perioada 1945-1958. Printre victimele acelor epurări s-au aflat Ştefan Foriş, Remus Koffler, Lucreţiu Pătrăşcanu, Belu Zilber, Harry Brauner, Emil Calmanovici ş.a., însă numărul celor epuraţi din „vechea gardă” a P.C.R. este relativ mic. Momentele în care au fost excluşi „fracţioniştii”, „trădătorii de ţară” şi „elementele duşmănoase” din P.C.R. (P.M.R.) puteau să fie identificate relativ uşor datorită proceselor politice şi epurărilor care au avut loc în perioada 1945-1958.
În al doilea rând, trebuia să se ţină cont de dispariţia fizică din cauze naturale a unor „membrii marcanţi ai mişcării comuniste româneşti şi internaţionale”, cum ar fi, de exemplu, Iosif Rangheţ în anul 1952. Şi în astfel de cazuri se puteau obţine date relativ exacte deoarece decesul unui „tovarăş” constituia pentru propagandiştii regimului instaurat la 30 decembrie 1947 un bun prilej pentru glorificarea în presă a realizărilor partidului şi a meritelor reale sau închipuite ale celui trecut în nefiinţă.
În al treilea rând, trebuia ţinut cont de situaţia unor simpatizanţi comunişti – cunoscuţi uneori şi de Serviciul Special de Informaţii – care, câteodată, înainte de 23 august 1944, au oferit sprijin în desfăşurarea unor acţiuni conspirative comuniste deşi nu erau membri ai Partidului Comunist din România. După înlăturarea de la putere a mareşalului Ion Antonescu, o serie de persoane care au colaborat într-un fel sau altul cu comuniştii au solicitat conducerii P.C.R., cu diferite ocazii, recunoaşterea cu titlu retroactiv a calităţii de membru al Partidului Comunist din România. Acele persoane au observat că „ilegaliştilor” li se acordau diferite privilegii materiale, mai mari sau mai mici, „pământeşti”, în total dezacord cu „raiul egalitarist” pe care aceiaşi comunişti „ilegalişti” îl propovăduiau de zor maselor, ca pe un panaceu universal.
Cazul lui Mihai Beniuc, secretarul Uniunii Scriitorilor din România, este semnificativ în privinţa recunoaşterii retroactive a calităţii de membru al P.C.d.R. În cursul şedinţei din 6 iunie 1961 a Secretariatului C.C. al P.M.R. a fost aprobată „propunerea Comisiei Controlului de Partid privind acordarea stagiului de partid tov. Beniuc Mihai din anul 1940”, iar Direcţia Treburilor C.C. al P.M.R. a transmis hotărârea respectivă două zile mai târziu, cu adresa nr. 645/652 XI – 8.
Pentru recunoaşterea apartenenţei la Partidul Comunist din România, o parte dintre membrii de rând ai partidului, simpatizanţii comunişti, precum şi o serie de impostori au obţinut declaraţii favorabile din partea unor membri vechi ai partidului, care au fost scoşi din puşcării şi din lagărul de muncă de la Târgu-Jiu după 23 august 1944 şi supranumiţi în presa vremii „oameni de încredere ai partidului”. Motivul pentru care s-a apelat la un asemenea sistem de recunoaştere a vechimii în partid este simplu: înainte de 23 august 1944 era extrem de periculos pentru membrii P.C.d.R. să fie înregistraţi în mod oficial în documentele de partid (ei apelau la pseudonime) sau să poarte asupra lor carnete de partid.
Lipsa documentelor care să ateste calitatea de membru P.C.d.R. a permis proliferarea traficului de influenţă în interiorul partidului. Declaraţiile martorilor puteau să fie cointeresate uşor de anumite câştiguri materiale în perioada extrem de tulbure şi de nesigură de după război şi, în mod evident, exclusivismul promovat cu ajutorul unui criteriu dubios a încurajat apariţia şi dezvoltarea unei politici de gaşcă în interiorul Partidului Comunist Român.
Favoritismul s-a manifestat şi într-o altă direcţie. Un exemplu în acest sens îl constituie decorarea cu „Ordinul Muncii” clasa I (în aprilie 1959) şi acordarea unei pensii substanţiale Ecaterinei Borilă, soţia lui Iordan Dragan Rusev (alias Petre Borilă), în iunie 1961. Astfel, în cursul şedinţei Secretariatului C.C. al P.M.R. din 30 aprilie 1959 s-a decis „decorarea tov. Ecaterina Borilă cu Ordinul Muncii clasa I-a cu prilejul împlinirii a 50 de ani de la naşterea sa şi pentru îndelungată activitate în mişcarea muncitorească (subl.n.)”. Pe de altă parte, în cadrul şedinţei Secretariatului C.C. al P.M.R. din ziua de 6 iunie 1961 a fost aprobată „propunerea Secţiei Gospodăriei de Partid a CC al PMR privind acordarea tov. Borilă Ecaterina a unei pensii personale de 3000 lei lunar, cu începere de la data de 1 mai 1961 (subl.n.)”, deşi aceasta nu desfăşurase activităţi care să-i confere dreptul de a primi acea sumă substanţială sub formă de pensie, în afară de „îndelungata activitate în mişcarea muncitorească”.
Comparativ, începând cu data de 1 iunie 1961, salariile tarifare lunare ale personalului din aparatul de partid, la diferite niveluri, erau următoarele:
– 11.000 de lei pentru preşedintele Comisiei Centrale de Revizie a P.M.R.;
– 9000 de lei pentru vicepreşedintele Comisiei Controlului de Partid, prim-adjunctul şefului Direcţiei Organizatorice, prim-adjunctul şefului Direcţiei de Propagandă şi Cultură şi şeful Direcţiei Treburilor C.C. al P.M.R.;
– 3200 de lei pentru un lector de la Direcţia Treburilor C.C. al P.M.R.;
– 2900 de lei pentru un secretar de comitet de partid din ministere şi instituţiile centrale;
– 2000 de lei pentru un instructor al unui comitet de partid din întreprinderi;
– 1500 de lei pentru un traducător din aparatul tehnic al comitetelor şi instituţiilor de partid;
– 1350 de lei pentru un curier sau un arhivar de la Comitetul Central al P.M.R.;
– 1000 de lei pentru un magazioner sau o dactilografă de la comitetele şi instituţiile de partid;
– 550 de lei pentru un muncitor necalificat din cadrul personalului de deservire de la comitetele şi instituţiile de partid.
Membrii Secretariatului C.C. al P.M.R. au favorizat-o evident pe Ecaterina Borilă atunci când au aprobat acordarea înaltei decoraţii şi a pensiei respective, probabil datorită faptului că era soţia lui Petre Borilă, membru al P.C.d.R. din anul 1924 şi vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri în perioada 1957-1965.
Dr. PETRE OPRIS
