Imediat după trecerea Armatei Românei de partea Naţiunilor Unite, conducerea Partidului Comunist Român (până la 23 august 1944, Partidul Comunist din România) a declanşat o amplă campanie propagandistică prin care a exagerat rolul pe care l-a avut în săvârşirea „Actului de la 23 August”. Scopul urmărit a fost evident: crearea unei legitimităţi în faţa opiniei publice româneşti, care să-i permită cucerirea puterii politice la Bucureşti şi impunerea modelului de societate sovietică în România, în deplină conformitate cu indicaţiile primite de la conducerea politică de la Moscova. O asemenea acţiune de propagandă ascundea însă un element esenţial: la 23 august 1944, Partidul Comunist din România avea, din punct de vedere numeric, caracteristicile unei secte.

Autorităţile sovietice au fost conştiente de situaţia în care se găsea „partidul de buzunar” pe care urma să-l impună la putere în România şi, în consecinţă, au acţionat astfel încât propagandiştii sovietici şi cei ai Partidului Comunist din România să abordeze subiectul „23 August 1944” cu multă precauţie, evitând să ajungă în derizoriu prin dezvăluirea numărului insignifiant de membri pe care îl avea partidul. Recunoaşterea rolului decisiv pe care l-au avut Regele României, Mihai I, şi Armata Română în desfăşurarea evenimentelor de la 23 august 1944 şi după acea dată, până la lichidarea completă a rezistenţei unităţilor germane aflate pe teritoriul României, ar fi însemnat pierderea unei oportunităţi politice în cadrul campaniei pentru afirmarea Partidului Comunist din România pe scena politică românească.

După lovitura de stat de la 23 august 1944, politicienii comunişti din România şi-au propus să găsească „tovarăşi de drum” printre membrii unor partide din ţară, care să îi ajute pentru a obţine în întregime puterea politică la Bucureşti. Oportuniştii nu au întârziat să apară şi să accepte colaborarea cu liderii comunişti şi cu armata sovietică de ocupaţie, fără să ţină cont de faptul că politicienii comunişti din România erau, la rândul lor, perfizi şi linguşitori faţă de reprezentanţii autorităţilor de la Moscova şi, în acelaşi timp, zbiri faţă de cetăţenii români care contestau orientarea politică de la Bucureşti impusă de ocupantul sovietic.

Dr. PETRE OPRIS