You are currently viewing EDITORIAL: Poezii ostășești din tranșeele Regimentelor românești în primul război mondial (Episodul LXVII)

EDITORIAL: Poezii ostășești din tranșeele Regimentelor românești în primul război mondial (Episodul LXVII)

Motivele acestor poezii, sunt luate din noianul adâncilor dureri, trăite de neamul nostru în anii suferinței, sau din vălmășagul atâtor fapte eroice, văzute de mine, auzite la alții și uneori citite în ziare sau în comunicatul nostru oficial. Și un popor, al cărui avânt sufletesc și sublimă iubire de țară, se ridică cu mult deasupra dorului de țară, ce – cu toate amărăciunile ei – ni-i totuși atât de scumpă;  un popor pe care în preajma morții, în foc și-n suferințe, îi uită pe ai lui ce așteaptă acasă-n lăcrămi și moare până la unul, din dragoste de neam, pe brazda plătită cu sânge, de moși și de strămoși; să-nvețe tot vrăjmașul, să-nvețe și copiii din vremuri viitoare, că o astfel de sămânță omenească, nu piere niciodată, căci are un Dumnezeu, ce-i poartă veșnic grija.

Maior Virgil Cârstescu

 

Du-ne Doamne

Mi-i sufletul robit de jale

De grije și nespusă teamă,

Auzi cum strigă`ntreg Ardealul

Cum plânge`ntr`una și ne chiamă!

 

Așa aș vrea să zbor acolo

Să-i duc curând pe-aripi scăparea!

Dar el așteaptă a pustie…

Zadarnic cercetează zarea!

Și ce-așteptăm de-atât răbdarăm

Să piară Prutul și Carpații?

Ori am uitat că-s toți ai noștri

Și cei bătuți…și`ntemnițații?

 

Ascultă mugetul cum vineri

Tu Doamne sfinte bun și mare,

N`auzi în urletul de crivăț

Că sboar`un gând de răzbunare?

 

N`auzi un plâns, ce-i plâns de veacuri,

Născut de cei născuți să plângă?

Îi lași să moară pentru alții

Și neamul nostru să se stingă?

 

O Doamne`nvață-ne gândirea

Să mai trăim și vremuri bune,

Mai fă odată, cu putere

Avântu`n suflet să răsune.

 

Și du-ne peste munți departe

Cu dorul libertății sfinte

Să înfruntăm văpaia morții,

Găsind odihnă`n reci morminte.

 

Ai milă de copiii noștri,

Și de soții, și plânsu-l curmă,

Du Doamne gând de mângâiere

Și la părinți, rămași în urmă.

 

Și-apoi…trimiteți duhul tainic

Printre mormintele șiraguri,

Să`ncerce-o clipă să lumine

Întunecoase-a` morții praguri.

 

Și să ne spună`n somnul dulce

Al celor ce-am zdrobit păgânii:

„Somn lin feciori, cu moartea voastră,

Pe veci uniți sunt toți românii!”

 

Lângă satul lui

Licăririle de lună scapără gonind sfiite,

Peste cutele din unda pânzei albe de argint.

Colo lâng pod, devale, scânteind, lucesc grăbite,

Printre firele de iarbă, boabele de mărgărint.

 

Pacea nopților de toamnă a cuprins făptura toată,

Gândurile noastre triste, flutură trecând încet

Peste crucile plecate, dându-le la toate roată,

Și pornesc apoi nebune, dincolo peste Siret.

 

Numai gândul sentinelei nu mai bate căi deșarte,

Până-azi și-a strâns durerea și n`a spus-o nimănui,

Dar acum, ăși vede satul…râul doar de-l mai desparte.

 

Și`ntr`un timp a prins să-și plângă-doina gândurilor lui,

Ce-a cuprins întreaga vale și s`a dus tot mai departe,

S`a pierdut în taina nopții…sus de tot…pe cărărui.

 

Sursa: 

-Virgil Cârstescu, Din vremuri grele. Poezii eroice, cu o prefață de Nicolae Iorga, Ediția I, Cluj-Napoca, 1919.

 

Prof.dr. Cornel Mărculescu