Motivele acestor poezii, sunt luate din noianul adâncilor dureri, trăite de neamul nostru în anii suferinței, sau din vălmășagul atâtor fapte eroice, văzute de mine, auzite la alții și uneori citite în ziare sau în comunicatul nostru oficial. Și un popor, al cărui avânt sufletesc și sublimă iubire de țară, se ridică cu mult deasupra dorului de țară, ce – cu toate amărăciunile ei – ni-i totuși atât de scumpă; un popor pe care în preajma morții, în foc și-n suferințe, îi uită pe ai lui ce așteaptă acasă-n lăcrămi și moare până la unul, din dragoste de neam, pe brazda plătită cu sânge, de moși și de strămoși; să-nvețe tot vrăjmașul, să-nvețe și copiii din vremuri viitoare, că o astfel de sămânță omenească, nu piere niciodată, căci are un Dumnezeu, ce-i poartă veșnic grija.
Maior Virgil Cârstescu
Du-ne Doamne
Mi-i sufletul robit de jale
De grije și nespusă teamă,
Auzi cum strigă`ntreg Ardealul
Cum plânge`ntr`una și ne chiamă!
Așa aș vrea să zbor acolo
Să-i duc curând pe-aripi scăparea!
Dar el așteaptă a pustie…
Zadarnic cercetează zarea!
Și ce-așteptăm de-atât răbdarăm
Să piară Prutul și Carpații?
Ori am uitat că-s toți ai noștri
Și cei bătuți…și`ntemnițații?
Ascultă mugetul cum vineri
Tu Doamne sfinte bun și mare,
N`auzi în urletul de crivăț
Că sboar`un gând de răzbunare?
N`auzi un plâns, ce-i plâns de veacuri,
Născut de cei născuți să plângă?
Îi lași să moară pentru alții
Și neamul nostru să se stingă?
O Doamne`nvață-ne gândirea
Să mai trăim și vremuri bune,
Mai fă odată, cu putere
Avântu`n suflet să răsune.
Și du-ne peste munți departe
Cu dorul libertății sfinte
Să înfruntăm văpaia morții,
Găsind odihnă`n reci morminte.
Ai milă de copiii noștri,
Și de soții, și plânsu-l curmă,
Du Doamne gând de mângâiere
Și la părinți, rămași în urmă.
Și-apoi…trimiteți duhul tainic
Printre mormintele șiraguri,
Să`ncerce-o clipă să lumine
Întunecoase-a` morții praguri.
Și să ne spună`n somnul dulce
Al celor ce-am zdrobit păgânii:
„Somn lin feciori, cu moartea voastră,
Pe veci uniți sunt toți românii!”
Lângă satul lui
Licăririle de lună scapără gonind sfiite,
Peste cutele din unda pânzei albe de argint.
Colo lâng pod, devale, scânteind, lucesc grăbite,
Printre firele de iarbă, boabele de mărgărint.
Pacea nopților de toamnă a cuprins făptura toată,
Gândurile noastre triste, flutură trecând încet
Peste crucile plecate, dându-le la toate roată,
Și pornesc apoi nebune, dincolo peste Siret.
Numai gândul sentinelei nu mai bate căi deșarte,
Până-azi și-a strâns durerea și n`a spus-o nimănui,
Dar acum, ăși vede satul…râul doar de-l mai desparte.
Și`ntr`un timp a prins să-și plângă-doina gândurilor lui,
Ce-a cuprins întreaga vale și s`a dus tot mai departe,
S`a pierdut în taina nopții…sus de tot…pe cărărui.
Sursa:
-Virgil Cârstescu, Din vremuri grele. Poezii eroice, cu o prefață de Nicolae Iorga, Ediția I, Cluj-Napoca, 1919.
Prof.dr. Cornel Mărculescu