Motivele acestor poezii, sunt luate din noianul adâncilor dureri, trăite de neamul nostru în anii suferinței, sau din vălmășagul atâtor fapte eroice, văzute de mine, auzite la alții și uneori citite în ziare sau în comunicatul nostru oficial. Și un popor, al cărui avânt sufletesc și sublimă iubire de țară, se ridică cu mult deasupra dorului de țară, ce – cu toate amărăciunile ei – ni-i totuși atât de scumpă; un popor pe care în preajma morții , în foc și-n suferințe, îi uită pe ai lui ce așteaptă acasă-n lăcrămi și moare până la unul, din dragoste de neam, pe brazda plătită cu sânge, de moși și de strămoși; să-nvețe tot vrăjmașul, să-nvețe și copiii din vremuri viitoare, că o astfel de sămânță omenească, nu piere niciodată, căci are un Dumnezeu, ce-i poartă veșnic grija.
Maior Virgil Cârstescu
A fost o zi…
A fost o zi cum de când lumea
N`a fost și n`are să mai fie
O zi ca`n basme minunate
Cu tâlc ușor să-l înțelegi,
A fost o zi`nenchipuită
De legendară vitejie,
O zi ce-i scris`adânc pe veacuri
În cartea sfânt`a lumii`ntregi.
Câmpia se uscase tare
De soarele ce-ardea ca focul,
Până`n adâncurile ei,
În preajmă re`nviase parcă
Izbânda`ntreagă și norocul,
Și`n fugă ne`cântă`n ureche,
Cum cântă`n ram frunza de teiu.
Nici zi, nici noapte de odihnă,
N`a vrut dușmanul să ne lase
Dădea atacuri nesfârșite,
Prăpăd de foc cădea pe noi,
Venise`n rânduri nesecate
Urlânde valuri fioroase,
Cercând cu gloata lui de oaste,
Pe`ntregul front să dăm`nnapoi.
Dar n`a fost chip să ne răzbească,
Și-a prins din nou în șanț să steie,
Plângând durerea ce-o plânsesem
Și noi adânc deatâtea ori.
Prea rar de vâjâia prin aer
Vreo bombă groasă de tranșee,
Ce răscolea din groapă morții,
Lipsiți de liniște și flori.
Credeam că e sătul de sânge,
Și-atâtea izbituri de-a rândul
Cu zeci de mii de morți și schilavi,
Credeam că l-au sleit de tot,
Dar ne`nșelam, căci zi și noapte
La noi și-a fost trimes tot gândul,
Și-a strâns grămad`atâta lume,
Că-i greu cu mintea să socot.
Și s-a pornit în urmă luptă,
Potop de gloanțe și ghiulele,
Că lung urla întinsa vale,
Urlau și munții plini de brad,
Obuze mari și înroșite
Ne sfârticau în bucățele,
Ne ridicau o clipă`n aer,
Și ne`ngropau în fund de iad.
Și a`nceput apoi din zare
Câmpia toată să se miște,
Înnaintau strigând în iureș
Înnebuniți deatât avânt,
Veneau spre noi gonind năpraznic
Prin lanu`ngust de porumbiște,
Iar tunurile lor sălbatic
Mușcau și carne și pământ.
Ai noștri, n-au clintit o clipă
Și i-au lăsat să vin`aproape,
Ținându-și răsuflarea`aprinsă
Svâcnea și inima din loc,
Ne așteptam să ne sfărâme
Și-n fund de șanțuri să ne`ngroape,
Căci era greu să mai scapi teafăr
Dintr-un atât amar de foc!
Erau ajunși în fața noastră,
Ne`nnădușeau pe toți în pripă…
Când am primit din urmă ordin
Să ne-aruncăm afar`din șanț,
E greu să spun în vorbe scurte,
Ce s-a`ntâmplat în acea clipă,
Și ce-a făcut în goana morții,
Țăranul nostru dorobanț.
S-a repezit ca și un trăznet
În contr`atac la baionetă,
Lovea adânc în carne vie,
Iar dușmanu`nnapoi gonit,
Fugea încremenit de spaimă
Svârlind și armă și bonetă,
Urla de`nspăimânta pământul,
Gonind pe câmpuri aiurit.
Când au văzut atunci ai noștri,
Că fug…și-i tot mai greu a-i prinde,
S`a răscolit în aspre trupuri
Arzându-l sânge de plăieși…
Svârleau tunicile și casca
Și sac și răniți și merinde,
Și`n clipă toți soldații noștri,
Goneau vrăjmașul în cămeși.
Acei puțini scăpați prin fugă
S-au dus spre alte metereze,
Plângeau de ciudă în tranșee
Aprinsa stea ce`n veci s`a stins,
Se liniștise valea toată
Și-abia de-au prins să mai vegheze,
Căci învățase`n țara noastră
Cât îi de greu să fii învins.
Fusese zi cum de când lumea
N`a fost și n`are să mai fie,
O zi ca`n basme minunate
Cu tâlc ușor să-l înțelegi,
A fost o zi ne`nchipuită
De legendară vitejie,
O zi ce-i scris`adânc pe veacuri,
În cartea sfânt`a lumii`ntregi.
Sursa:
-Virgil Cârstescu, Din vremuri grele. Poezii eroice, cu o prefață de Nicolae Iorga, Ediția I, Cluj-Napoca, 1919.
Prof.dr. Cornel Mărculescu
