Motivele acestor poezii, sunt luate din noianul adâncilor dureri, trăite de neamul nostru în anii suferinței, sau din vălmășagul atâtor fapte eroice, văzute de mine, auzite la alții și uneori citite în ziare sau în comunicatul nostru oficial. Și un popor, al cărui avânt sufletesc și sublimă iubire de țară, se ridică cu mult deasupra dorului de țară, ce – cu toate amărăciunile ei – ni-i totuși atât de scumpă;  un popor pe care în preajma morții , în foc și-n suferințe, îi uită pe ai lui ce așteaptă acasă-n lăcrămi și moare până la unul, din dragoste de neam, pe brazda plătită cu sânge, de moși și de strămoși; să-nvețe tot vrăjmașul, să-nvețe și copiii din vremuri viitoare, că o astfel de sămânță omenească, nu piere niciodată, căci are un Dumnezeu, ce-i poartă veșnic grija.

Maior Virgil Cârstescu

Suflet de erou

Tremura pământul, de-ți lua auzul,

Bubuia în munte, hăuind spre noi,

Șerpuind sălbatic se`nroșise Uzul,

Și sburând deasupră-i, vâjâia obuzul,

Se spărgea în strânse rânduri de eroi.

De mai multe zile ne plouase tare,

Ne făcusem numai apă și pământ,

Se umpluse codru`ntreg de`nfiorare,

Și creștea durerea noastră tot mai mare,

În ascunse șanțuri, casă și mormânt.

Ici, colea, neveste…triste`ngrijorate,

Așteptau pe gânduri în adânci fiori.

Cine să mai știe dinspre care sate

Au venit bătrâne mame`ndurerate,

Să le-aducă schimburi dragilor feciori?

Un moșneag mai chipeș vorbind pe`ndelete,

Plin cu decorații pe voinicu-i piept,

Sta lângă nevastă și cu două fete:

Blând era moșneagul cu`nălbite plete

Și cu straie albe și graiu`nțelept!

„Moșule, e luptă mare lângă munte,

Moartea e stăpână-n fiecare loc,

Cine ți-a dat voie printre stânci cărunte,

Ca să stai de veghe pe cărări mărunte,

Lângă ucigașul iad de foc?”

S-a sculat moșneagul plin de bucurie

Și ne-a spus în taină, cum l-a prins un dor,

Să-și aduc`acolo fete și soție,

Lângă nesfârșita cruntă bătălie,

Să-și mai vad`odată singurul fecior.

N`a sfârșit-o bine vorba începută,

Și-a pornit un chiot dinspre luminiș…

Alergau ai noștri toți înspre redută,

Și cădeau deavalma, sută după sută,

De scotea bătrânul lăcrămi pe furiș.

Ca prin vis – din codru – razele de soare

Au prins să lumine cete de răniți;

Încetase focu`luptii-ucigătoare,

Și-au pornit căruțe`ncet să se coboare,

Aducând soldații noștri, schilodiți.

Doi soldați cu milă și cucernicie

Au adus pe targă, drept lângă bătrâni,

Pe-un sergent tovarăș din copilărie

Ce-l brăzdase-o schije`n lung de scăfârlie,

Și-l izbise gloanțe`n amândoi plămânii.

L-au luat bătrânii și l-au dat deoparte

Și-au grăbit să spele fruntea lui ușor,

Dar au scos cu toții bocete de moarte,

Căci din torsătura nemiloasei soarte

S`a`ntâmplat să fie…chiar copilul lor.

A zâmbit rănitul, căci îi cunoscuse,

Și pe-obrajii galbeni, lacrămi s-au prelins;

Le-a sărutat mâna celor ce-l crescuse,

N`a vorbit, căci graiu`n lupta grea-l pierduse…

Și`n priviri de mamă, viața i-s`a stins.

Aiurit, bătrânul, s`a`nchinat la Sfântul,

Și-a lăsat să-i curgă lacrămile șir;

I-a săpat el singur, lângă drum, mormântul,

I-a stropit cu jale groapa și veșmântul…

Și-a rămas viteazul, ca`ntr`un cimitir

A plecat bătrânul să-și verse`ntreg focul,

Căci pierduse`n lume tot ce-avea mai drag

„Eu mă duc nevastă`n luptă să-i țin locul

Voi să plângeți fete c`așa vi-i norocul”,

Și-a pornit moșneagul și s-a dus pribeag.

Iar în codru frunza, tristă`mbătrânită,

Ruginise toată până lângă zări,

Multă mai căzuse frunză risipită,

O bătuse vântul, udă și-ostenită…

Se culcase`n groase straturi pe cărări.

Bieți eroi

Înfiorătoare luptă

Înnegrită de blesteme,

S-a fost dat în noaptea ceia

Sus la cotă`ntre păduri.

Desperat trăgea dușmanul

De credeai că multă vreme

Vor trosni deatâta vuiet

Munții din închieturi.

La luminile de flăcări

Se-aruncau în salturi grele,

Și veneau atâția oameni,

Cât cu gândul poți să vezi,

Moartea însă sta pe-aproape

Căci ajunși lângă rețele

Îi trântia să`nnalțe coamă

Sângeratelor grămezi.

Morții…n-avem timp să-i plângem,

Nici să ridicăm răniții,

Căci luptam cum luptă omul

Apărându-și brazda lui.

Noi știam de mult în șanțuri

Care vor fi biruiții,

Și aveam o bucurie

Cum pe lume alta-i nu.

Dar s-a risipit în clipa

Când din stânga tristă știre,

A venit în zori să spună

Că suntem învăluiți,

Că tovarășii de arme

Rușii, cam domoli din fire,

Au dat birul cu fugiții

Și se duc tot mai grăbiți.

Și cu suflete strivite

Am văzut peste câmpie,

Multe cete de nemernici

Ce se`ndepărtau răsleți,

Și-am văzut atunci soldații

Din slăvita`mpărăție,

Cum fugeau rupând pământul,

Desmățați, nebuni și beți.

Blestemând ne-am dus deacolo

Cei ce-am mai scăpat cu viață,

-Rău loviți și`n trup și`n suflet –

Din secerătorul foc;

Se svoneau lumini de ziuă

Prinse`n văl de fum și ceață,

Când ne-am dus plângând aiurea

Bieți eroi făr` de noroc.

Sursa:

-Virgil Cârstescu, Din vremuri grele. Poezii eroice, cu o prefață de Nicolae Iorga, Ediția I, Cluj-Napoca, 1919.

Prof.dr. Cornel Mărculescu