Începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, tema ruinurilor este amplu dezvoltată de către o serie de autori cunoscuți, sau mai puțin cunoscuți…de pildă, Gheorghe Baronzi a îmbinat motivul ruinelor orașului Târgoviște cu destinul tragic al poetului Vasile Cârlova, în poezia „O noapte pe mormântul lui Cârlova” (1860), dar mai ales, bardul a reliefat faptul că începând de la ostașul-cântăreț, majoritatea poeților din acea perioadă au cultivat constant tematica și motivul ruinelor de la Târgoviște.

Răsunetul ruinelor l-a cuprins și pe Dimitrie Bolintineanu, care a scris „Epopeea la Târgoviște” (1869), unde, autorul „Legendelor istorice” a pus în contrast pustiul și tăcerea mormintelor, cu freamătul de viață ce odinioară ce clocotea la curțile domnești: „Chindia, ce odată în turnul înalt suna, azi a amuțit, numai bufnița își țipă glasul său înfiorător”.
Un alt punct de vedere în privința ruinurilor, a fost adus de către Constantin Cârlova, nepotul autorului Ruinelor, în poezia „O noapte la Târgoviște” (1869), în care autorul își amintește „de timpii ce-au trecut, de faptele mărețe, de gloria și fala ce’n dor s’au prefăcut”, când jocul dintre lumina și umbra ruinelor este acoperit cu un văl misterios de goliciunea aspră a dărâmăturilor, pentru a lăsa loc reveriei și apariției fantomelor.
Ecouri din freamătul ruinurilor Târgoviștei cu impact pentru întregul continent European, se întâlnesc în „Cântarea României”, a lui Alecu Russo: „Târgoviște, tristă urbe! Când vei părăsi tu vălul negru ce porți pe fruntea ta? Când vor începe pentru tine timpi liniștiți, zile senine, momente fericite…templul cel mai frumos de s-ar ridica aici, nu m-ar mișca mai puțin decât aceste dărâmături….ele cel puțin vor spune Europei, că sumă de eroi s-au sacrificat aici ca s-o apere de invaziile neîncetate ale barbarilor, că ei au pierit ca apărători ai civilizației”.
 Un mare admirator al Târgoviștei, și cu precădere al monumentelor și ruinelor acesteia, a fost marele om politic, diplomat și scriitor, Ion Ghica (1816-1897), cel care era înrudit cu dinastiile Basarabilor și Mușatinilor, cu stolnicul Constantin Cantacuzino, cu Antioh Cntemir, cu poeții Văcăreșteni și cu boierii Câmpineni: „Ruinele Palatului Domnesc sunt atât de mărețe, încât nu am putut niciodată intra între acele ziduri, fără să fiu cuprins de un sentiment de venerațiune pentru umbrele eroilor cărora le suntem datori gloria și existența noastră națională…dela Mircea până la Vladimirescu, nu este un singur nume ilustru care să nu fie scris cu sânge pe pământul Târgoviștei…”.
O altă abordare a ruinurilor Târgoviștei, este întâlnită la Alexandru Vlahuță (1858-1919), care, în lucrarea sa „România pitorească”, prezintă și descrie vechea cetate de scaun a Țării Românești, prin ochii celui care timp de patru ani (1880-1884), a activat ca și profesor la Gimnaziul Ienăchiță Văcărescu și la Școala Divizionară de la Mănăstirea Dealu: „Ce păcat că nu s-a putut păstra măcar palatul domnesc. Am fi venit aici din toate unghiurile țării, am fi alergat aici ca la o școală înălțătoare, să ascultăm șoapta zidurilor sfinte și să trăim o parte vie din istoria neamului nostru. Am fi pășit cucernic prin sălile largi și tăcute ale bătrânilor voievozi și am fi putut zice: pe ușa aceasta a intrat marele Mircea când s-a întors biruitor de la Rovine, de la fereastra aceasta se uita cruntul Țepeș, peste orașul lui domolit și spălat de fără-de-legi, în jilțul acesta a stat Mihai Viteazul, pe când în mintea lui cutezătoare se împânzea un vis măreș-toată suflarea românească sub un singur sceptru…doarme bătrâna Târgoviște, cetatatea atâtor glorioase amintiri. Un moment de tresărire a avut loc la începutul veacului trecut, și a dat atuncea țării trei poeți însemnați, aproape în același timp: pe Vasile Cârlova, pe Grigore Alexandrescu și pe Ion Heliade Rădulescu. Dar la sunetele harfei lor pietrele nu s-au mai mișcat să reînvie cetatea moartă, ca în bunele vremuri de demult la cântecele lui Orfeu”.
Nu în ultimul rând, Ion Luca Caragiale (1852-1912), cel care s-a inspirat foarte mult din ruinurile Târgoviștei pentru a scrie „O scrisoare pierdută”, și-a arătat disprețul și nemulțumirea față de distrugerea urmelor unei vechi biserici din orașul de sub turn, într-un articol intitulat sugestiv „Dărâmarea bisericii Vărzarul”: „       La o margine a orașului, se ridica de pe vremuri o biserică…ruinată de demult și părăsită…populația locală creștină, geloasă de de strălucitele tradiții naționale, cu aceiași evalvie cu care străbunii aduceau odinioară prinosuri în sfântul locaș, își aducea și ea acum gunoaie…Duce fiecare ce poate!. Între zidurile ei, pe care de abia se mai zăreau stinse chipuri de sfinți și de drept credincioși ctitori; pe pardoseala ei, sub care zăceau oseminte de viteji jupani și strălucite jupânițe, se prăseau acum…tot soiul de muște și de gângănii”.

În locul a ceea ce a rămas după suprimarea bisericii Vărzaru, „pentru cauze de salubritate publică”, ca urmare a solicitării primăriei orașului Târgoviște, a rămas o movilă gigantică de moloz și cărămizi sparte, între care a fost descoperită o cărămidă ruptă în două, având o inscripție, scrisă în română și slavonă, din care se desprinde ideea că biserica Vărzaru a fost ctitorită în vremea lui Matei Basarab.

Prof. Dr. Cornel Mărculescu
Școala Gimnazială Dora Dalles Bucșani