Doamne cum trece vremea! Mă uit la mine și nu mă recunosc! Parcă sunt alta pe zi ce trece. Nu știu dacă mai înțeleaptă, dar….mai bătrână cu siguranță! Închid ochii, să mă caut printre amintiri și gândul îmi fuge în îndepărtata copilărie, printre troiene de zapadă și ulițe înfundate. Îmi amintesc, ca prin vis, de iernile de altă dată, când din cer picau fulgi mari și pufoși de zăpadă, de un alb imaculat, care se așterneau peste tot, formând un covor moale și pufos, iar când gerul năpraznic o îngheța, soarele rece de iarnă sfredelea în ea cu razele strălucitoare, împrăștiind sclipiri de diamante multicolore. Pe acoperișurile caselor mici, se așeza atâta zăpadă, încât coșurile de fum nu se mai zăreau, lăsând impresia ca fumul iese pe furiș. Ulițele satului, cât și drumul comunal deveneau uneori impracticabile. Cu greu, ,,plugul de lemn” putea da în lături zăpada pentru ca mașinile, destul de puține la număr, să poată circula.

Pe porțiuni întinse de drum (drum de țară, neasfaltat la vremea aceea) se forma un strat alunecos, pe care te puteai da în voie cu sania, mai ales în locurile de coasta. Căci, la noi in sat, cu toate că e sat de câmpie, drumul urcă și coboară în câteva locuri. Unul dintre ele este ,,la coastă la Tirică”. unde odinioară era ,,amenajată” pârtia de săniuș. Acolo, aproape toți copiii din sat veneau să ,,se dea” cu sania. Individual sau câte doi, distracția era maximă. Se forma coloana de sănii până în vale și la coborât și la urcat, încât dacă se întâmpla să treacă vreo mașină, șoferul trebuia să oprească și să aștepte ,,eliberarea carosabilului”. Partea bună a lucrurilor, era că, așa cum am mai spus, acestea erau destul de rare. Două ,,rate” si câteva basculante. Autoturisme…într-un an o dată!

Oftez, și continui să mă caut printre troiene…..și mă văd, o mogâldeață de fată, ghemuită pe o sanie… Aveam vreo patru anișori, dar eram prezentă la orice partidă de săniuș. Și știți de ce? Pentru că eu aveam sanie, doar tatăl meu lucra la CFR, iar acolo la atelierul mecanic se mai confecționau și …câte și mai câte trebuitoare pe la casa omului, ca de exemplu, o sanie…ceea ce nu avea pe atunci orișicine, ca de pildă vărul meu, Tănase, mai mare cu patru ani decât mine (între noi fie vorba, nu prea i-a fost de ajutor diferența de vârstă, îl ,,băteam” la multe). Așadar, primea sania de la părintii mei, cu mine ,,la pachet” că de…o mănă se spală pe alta și-amândouă spală fața. Avea și el cu ce să se dea….avea și pe mine cine să mă …dea.

Într-o zi, tare geroasă, după ce coborâserăm și urcaserăm de nu știu câte ori coasta, cum pe mine nu mă da jos de pe sanie nici când urca la deal, la un moment dat, simțind că am înghețat de frig, la propriu, am vrut să plecăm acasă. El, în schimb, fiind în tovărășia unor prieteni, ar fi vrut să mai stea. Fiind mai mare, și căznindu-se să fie cât mai autoritar, a avut bineînțeles, într-un final, ultimul cuvânt de spus:

-Ia sania, și du-te acasă! Casa nu era departe, la peste vreo o sută de metri. Dar, fiind prea preocupat să-și vadă înainte de săniuș, nu a luat în calcul probabil vârsta pe care o aveam eu, și faptul că trebuia să trag după mine și sania, nu prea mică și nici prea ușoară. Eu…copil ascultător…am luat sania de sfoară și am început să o trag după mine. Cu chiu, cu vai, mai pe margine, mai pe centrul șoselei, am ajuns până la poartă. Acolo, s-a nimerit să fiu pe centru! Nu știu ce a fost în mintea mea, dar m-am gândit că mi-ar prinde bine puțină odihnă, înainte de a intra în curte. M-am așezat așadar, călare pe sanie, și acolo am rămas. Cât?….. Nu stiu!… Dar la un moment dat, așa ca prin vis, am auzit un claxon de mașină chiar în spatele meu. M-aș fi întors, cel putin să văd ce mașina era, dar…îmi era imposibil. Eram țeapănă ….și așa am rămas! Apoi, claxonul a încetat. Așteptam parcă să se întâmple ceva, să ajung cât mai repede în casă, lângă sobă. Era tot ce-mi doream în acel moment! Și s-a întâmplat. Șoferul s-a dat jos, furios nevoie mare…dar ce-mi păsa… a venit la mine, m-a scuturat de haină și m-a întrebat, cât a putut el de politicos:

– Unde …..mătii te crezi, la tine pă bătătură? Unde stai?… trăgând sania pe margine, și întorcând-o în același timp ca să mă tragă pe podișcă, nebănuind nici o clipă că chiar acolo stau.

Atunci, am avut în sfârșit ocazia să văd ce mașină era. Era RATA!…. Și am mai văzut ceva: pe mama care, auzind claxonul mașinii a ieșit, și ea firește, să vadă ce s-a întâmplat. Și mai bine nu mai ieșea! Ce i-au auzit urechile…… Închipuiți-va si voi, dragii mei următoarea scena: un copil înghetat pe sanie în mijlocul drumului, un șofer nervos care trebuia să ducă muncitorii la lucru, și o mamă curioasă ieșită să se ,,documenteze” ca un reporter de teren la fața locului. Ce-i drept, dialoguri n-au existat. Doar un monolog scurt și compact al șoferului la adresa mamei, și un altul lung și plin de reproșuri, al mamei către mine. Ea simțindu-se vinovată, nu a putut să riposteze și să zică ceva la adresa lui nea Gogu, după cum am aflat eu mai târziu că-l chema pe nenea șoferu, iar eu, cu toată voința de care aș fi dat dovadă, nu puteam articula nici măcar un singur cuvânt. Doamne….când mă gândesc că au trecut atâția ani peste mine…și peste sania pe care o mai am și acum…mai că-mi vine să o iau și să mă duc cu ea la coastă la Tirică să mai retrăiesc acele momente…unice într-o viață pline de multe…bune și rele….păcat că cele bune au rămas doar printre amintiri…amintirile copilăriei…

Din volumul AMINTIRI SI NĂSCOCIRI, Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2018.

Flori Bungete