Anul acesta, la data de 31 ianuarie s-au scurs prin sita neiertătoare a timpului 602 ani de la trecerea în eternitate a primului Mircea aflat la conducerea Țării Românești, de unde și cognomenul de „cel Bătrân”, tocmai pentru a se diferenția de ceilalți domnitori care i-au urmat la tron și au purtat și ei onomasticul acesta.
Mircea cel Bătrân a fost unul dintre conducătorii exponențiali ai Țării Românești și primul dintre aceștia care a jucat un rol cu adevărat important în contextul geopolitic al vremii. În decursul domniei de 32 de ani a voievodului valah, Țara Românească a cunoscut o evoluție ascendentă și a înregistrat perioada de maximă întindere teritorială. Însă, nu au lipsit nici momentele dificile din timpul în care Mircea cel Bătrân și-a exercitat autoritatea. Despre unul din aceste episode mai puțin faste din istoria domniei voievodului, timp în care a fost înlăturat de la putere de un rival, Vlad I, voi vorbi în rândurile de mai jos.
Înainte de a intra în mijlocul subiectului trebuie să încercăm să lămurim, pe cât se poate, cine a fost acest Vlad I, zis și Uzurpatorul, așa cum a fost catalogat de majoritatea istoricilor.
În privința identificării acestuia și astăzi, din păcate, ne situăm încă pe tărâmul supozițiilor. Ipoteza ca Vlad I să fi fost doar un boier, neavând legături de rudenie cu domnitorii Țării Românești a fost respinsă de către istorici. Ilie Minea admite varianta ca Vlad să fi fost un fiu nelegitim al lui Dan I. P.P.Panaitescu nu ignoră nici el această probabilitate. Astfel, rezultă faptul că Vlad era nepotul de frate al lui Mircea cel Bătrân.
În schimb, Alexandru Diță opinează că Vlad putea fi fiul lui Vladislav Vlaicu și, prin urmare, era văr primar cu Mircea. Constantin Rezachevici admite la fel ca și Diță filiația Vladislav Vlaicu-Vlad I, însă nu exclude și ideea ca Vlad să fi fost urmașul lui Dan I, așa cum se exprimase Panaitescu și Ilie Minea, sau chiar fratele acestuia. Până la apariția unor informații care să facă lumină cu adevărat în acest caz, din toate aceste date prezentate conchidem că, Vlad I putea fi văr primar, nepot de frate sau chiar frate cu Mircea cel Bătrân.
Pentru a înțelege mai bine modul în care Vlad I a ajuns pe tronul Țării Românești trebuie, inevitabil, să facem o scurtă analiză a situației politice internaționale pentru acel sfârșit de secol XIV, ce implica în mod direct și Țara Românească. După victoria extrem de importantă de la Kossovopolje (15 iunie 1389), până la 1391 turcii își făceau simțită prezența la Dunărea de Jos. În anul 1391, o expediție otomană lovea și statul muntean. La sfârșitul acestui an Mircea cel Bătrân a încheiat o alianță în privința luptei contra pericolului turcesc cu regele ungar Sigismund de Luxemburg, al cărui Regat era și el direct vizat de tăvălugul otoman.
La scurt timp după proaspăta înțelegere perfectată, trupele lui Sigismund vor pătrunde în Serbia, iar Mircea cel Bătrân va elimina influența turcească de la Dunăre, avansând și în interiorul Bulgariei. Astfel, așa cum relatează Șerban Papacostea, pentru o perioadă scurtă de timp, cele două țarate bulgare, dar și Serbia vor fi readuse în tabăra creștină.
În perspectiva pedepsirii conducătorilor Țării Românești și Ungariei pentru acțiunile întreprinse, Baiazid, în iarna anilor 1393-1394 va convoca, la Serres, toți vasalii din Balcani pentru a se asigura de fidelitatea lor în vederea preconizatei campanii de la Dunărea de Jos.
Bătălia decisivă între efectivele otomane și armata condusă de Mircea cel Bătrân, care a trebuit să facă față acestui asalt fără aportul militar al Ungariei, a avut loc la data de 10 octombrie 1394, la Rovine. În condițiile unei inferiorități numerice evidente, domnitorul român se pare că ar fi cauzat pierderi importante turcilor și ar fi reușit să obțină o izbândă efemeră, pe tiparul celei obținute de Mihai Viteazul la Călugăreni. Reușita românească se pare că a fost consemnată de mărturiile sârbești, bulgărești, italiene, bizantine și raguzane. În privința localizării locului unde cele două armate s-au confruntat încă planează o stare de incertitudine. Conform lui Ilie Minea, anumiți istoriografi italieni optează pentru desfășurarea luptei de la Rovine la Craiova, cronicarii bizantini vorbesc doar de un „loc greu” accesibil unde a avut loc confruntarea, iar istoricii turci admit zona Argeșului.
După acest moment euforic, otomanii regrupați, fiind mult mai puternici, vor ocupa fortificația de la Turnu și probabil vadul de la Giurgiu, sprijinindu-l în același timp pe Vlad I să ajungă la conducerea țării. Era un moment delicat pentru Mircea cel Bătrân, cel care pierduse controlul unei părți a țării, trebuind să facă un pas în spate în lupta cu turcii și pretendentul lor, fiind, de asemenea, părăsit de o parte dintre boieri. În acest context, fiind conștient de iminența unui nou atac turcesc și dornic să-și refacă autoritatea deplină, Mircea cel Bătrân va semna un tratat de vasalitate cu regele Ungariei Sigismund de Luxemburg la 7 martie 1395, la Brașov. Practic, tratatul purta germenii cruciadei de la Nicopole(1396).
Boierii trădători au ales să-l susțină pe Vlad I, cel care avea și sprijinul domnului Moldovei, Ștefan I. De fapt, profitând de întregul sistem politic internațional ce introdusese Imperiul Ungariei într-o zonă de izolare, Vlad I va fi instalat domnitor al statului de la sud de Carpați. Faptul că i s-a spus și Uzurpatorul, nu are nicio acoperire. Poate fi acuzat însă, pe bună dreptate, de faptul că a fost primul voievod al Țării Românești care a cerut protecția turcilor și a plătit tributul cuvenit. Astfel, profitând de izolarea Ungariei, ce se afla angrenată în conflicte cu Imperiul Otoman, dar și cu Polonia, care atrăsese și Moldova, prin Ștefan I în tabăra sa, Vlad I a fost propulsat pe tronul Țării Românești de jocurile marilor puteri care aveau tot interesul să slăbească poziția Ungariei. Panaitescu sintetizează bine momentul, afirmând, „se formase deci o înțelegere între turci, Țara Românească, Moldova și Polonia împotriva lui Sigismund al Ungariei”.
După incursiunea militară condusă de către comandantul armatei maghiare, Ștefan Losonci, în aprilie 1395, pentru înlăturarea lui Vlad I, replica otomană a venit asupra Țării Românești în mai 1395. Succesul militar al turcilor i-a consolidat și mai mult autoritatea lui Vlad I, altfel, nu ne explicăm de ce în lunile imediat următoare regele maghiar a întreprins o nouă campanie în Țara Românească. În martie 1396 Sigismund de Luxemburg își trimitea solii la Argeș. Cel mai probabil, regele ungar plănuia să-l atragă pe Vlad I de partea sa. Foarte interesant este faptul că această acțiune diplomatică ne dezvăluie faptul că Sigismund era dispus să-l trădeze pe Mircea cel Bătrân în cazul unui răspuns favorabil din partea noului domnitor al Țării Românești. Vlad I, însă, a refuzat propunerea regelui Ungariei, și în mai 1396 făcea act de supunere regelui Poloniei, Vladislav Iagello, cel care râvnea și asupra tronului Regatului Ungariei, având legitimitatea necesară prin legământul matrimonial pe care îl avea cu Hedwiga, fiica defunctului rege maghiar Ludovic cel Mare.
Fiind un conducător abil, Sigismund de Luxemburg spera să elimine presiunea din ce în ce mai pregnantă, exercitată de Polonia și Imperiul Otoman -cărora Moldova și Țara Românească le împărtășeau această politica-, printr-o cruciadă contra turcilor. În primul rând, inițierea unei cruciade marcată de un succes elibera zona Dunării de apăsătorul control otoman.
În altă ordine de idei, Polonia, celălalt mare adversar al Ungariei cu care își disputa legitimitatea asupra coroanei maghiare, nu putea ataca Ungaria într-un astfel de moment, deoarece era un stat creștin vizat de papalitate să lupte contra turcilor. Potrivit lui P.P.Panaitescu, pentru a da bine în ochii papalității, Polonia se pare că a și trimis în cadrul cruciadei de la Nicopole, e adevărat, un număr infim de soldați.
Elita cavalerilor burgunzi, maghiari, englezi, francezi, italieni ș.a. au participat în cadrul cruciadei de la Nicopole. Acestei armate plină de elan, însă foarte prost organizată, i s-a alăturat și Mircea cel Bătrân cu un mic efectiv militar.
La 25 septembrie 1396, falnica armată cruciată, căzând în propria infatuare era zdrobită de Baiazid I. După acest moment dezastruos pentru creștinătate lucrurile vor lua o întorsătură ce se va dovedi decisivă pentru Vlad I. Reușind să scape de pe câmpul de luptă de la Nicopole, Sigismund de Luxemburg va ajunge la Constantinopol, unde va rămâne până în pragul iernii. Împăratul de la Constantinopol, în contextul desfășurării unei strategii de apărare dar și a unei noi ofensive antiotomane a intermediat între Sigismund de Luxemburg și regele Poloniei Vladislav Iagello un tratat de alianță ce va fi perfectat în vara anului 1397. În cadrul acestui tratat s-a parafat o pace de 16 ani între cele două tabere, iar printre prevederile înțelegerii se stipula că regele polonez renunța la pretențiile asupra tronului ungar și la influența asupra Țării Românești, recunoscându-l astfel domnitor pe Mircea cel Bătrân.
Profitând de acest context politic, dar și de planurile lui Baiazid ulterioare cruciadei de la Nicopole de a ataca Constantinopolul, voievodul Transilvaniei, Știbor, împreună cu Mircea cel Bătrân vor pătrunde în Țara Românească la începutul anului 1397, îl vor înfrânge pe Vlad I la cetatea Dâmboviței și îl vor face prizonier în Ungaria.
Fiind ales domnitor în principal datorită jocurilor politice exercitate de marile puteri ale vremii,Vlad I a sfârșit, în cele din urmă, propria lor victimă.
Astfel, lua sfârșit o perioadă tumultoasă din istoria Țării Românești, iar Mircea cel Bătrân, după un scurt periplu, își va relua Domnia pentru încă 21 de ani.

Prof. Alin Manole