După impresionantele realizări efectuate în epoca lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714), când au fost refăcute și s-au consolidat vechile monumente de artă ale Țării Românești, a urmat o perioadă de stagnare din acest punct de vedere privind lucrările de restaurare. În plus, în toată această perioadă de peste un secol, monumentele de artă au avut de suferit, iar în plus, mânăstirile, care dețineau și un prețios inventar de obiecte de artă și de manuscrise, nu au fost întotdeauna bine îngrijite și conservate. În acest context, a fost necesară intervenția energică a domnitorului Gheorghe Bibescu (1842-1848), în perioada 1 ianuarie – 7 octombrie 1848, ca această stare de lucruri să se îmbunătățească simțitor. Grija și sprijinul acordat de Gheorghe Bibescu vechilor monumente ale Țării Românești, se poate observa și deduce cu prisosință atât din „chestiunea mănăstirilor închinate”, cât mai ales din rapoartele sale de activitate adresate Adunării Obștești. Fiind conștient de importanța și complexitatea acestor lucrări de restaurare a monumentelor de artă din Țara Românească, domnitorul Gheorghe Bibescu a angajat pentru executarea acestor lucrări, pentru prima dată arhitecți străini, care aveau studii de specialitate și experiență, așa cum a fost cazul vienezilor Iulius Fraivald, Anton Heft și Johann Schlatter. Dintre aceștia, cel de al cărui nume se leagă aproape mai toate restaurările de monumente care au fost realizate în Țara Românească până la sfârșitul secolului al XIX-lea, este Ioan Schlatter, care a primit și titlul de „arhitect mânăstiresc”. De asemenea, Gheorghe Bibescu a vizitat „la leat 1844 august 23″, Curtea Domnească din Târgoviște și Turnul Chindiei, când, a rămas profund impresionat și a admirat „singurul turn rămas în picioare și aproape intact, dar scara care ducea spre creneluri a fost luată. Aceasta avea 60 de picioare înălțime și 30 de măsuri pătrate, iar la bază se înălța un taluz până la o înălțime egală de unde urca înconjurat de un diametru de 15 picioare„. La 4 septembrie 1846 a vizitat din nou Turnul Chindiei, cu această ocazie fiind înștiințat de proiectul întocmit de Johann Schlatter, prin care se decisese ca „să se păstreze toate zidurile vechi, având numai a se înălța de vreo trei stânjeni, până la învelitoare și să se meremetisească„.

La 13 noiembrie 1847, arhitectul Johann Schlatter a înaintat un Raport General către Departamentul Credinței, prin care înștiința Cinstitul Departament despre toate lucrările efectuate în vara anului 1847 asupra clădirilor de la Mânăstirea Bistrița, Mânăstirea Tismana, Mânăstirea Cozia, Mânăstirea Dealu, de la Turnul Chindiei și clădirea Spitalului din Craiova. Conform amintitului raport, Turnul din orașul Târgoviște s-a ridicat până la jumătate din înălțimea hotărâtă. Soclul ce are o înălțime de vreo 4 stânjeni s-au îmbrăcat până sus cu piatră, iar trupul de la soclu în sus s-a zidit în pereghel (compas, cerc) de cărămidă, ce se va tencui în urmă. Istoricii Nicolae  Constantinescu și Cristian Moisescu susțineau că desenul din 1840 realizat de Michel Bouquet, înfățișează Turnul Chindiei  având baza piramidală din cărămidă și mult mai scund, acest lucru demonstrând faptul că restaurarea turnului s-a realizat după această dată, drept urmare, restaurarea descrisă în raportul lui Schlatter a fost realizată prin placarea bazei piramidale cu blocuri din piatră.

În proiectul turnului se hotărâse ca să rămâie toată zidirea fiindcă atunci când s-a început lucrarea, s-a văzut că toată zidirea era alcătuită prin mai multe ziduri adăugate în urmă, adaosuri care neavând nicio legătură amenința cu căderea; așadar trebuința cerea a se dărâma soclul cel vechi și a se zidi peste tot din nou; aceasta a îndoit lucrarea, fiind însă o întâmplare neprevăzută. Din acest paragraf al raportului lui Schlatter, se desprinde ideea conform căreia Turnul Chindiei, înainte de restaurarea din 1847, trecuse deja prin mai multe faze de construcție, cum ar fi soclul din cărămidă desenat de Michel Bouquet în 1840, care fusese dărâmat înainte ca noul soclu să fie construit din piatră. În plus, întregul parament (partea exterioară finită) a fost placat cu cărămidă, în mod asemănător fiind executată și placarea realizată de arhitectul vienez I. Lipizer în 1863, asupra Bisericii Kretzulescu din Târgoviște.

Toate lucrările mai sus zise se vor putea isprăvi în cursul anului viitor de nu va fi lipsă de material și de lucrători; și va fi de trebuință să se dea poruncă cinstitei Direcții ca să îngrijească din vreme toate materialurile trebuincioase, mai cu seamă piatră, lemne și scânduri, asemenea să se silească și contracturile, ca să încep de este timp toate contracturile cu meșteri trebuincioși și lucrători, adeveritu bine și să-i supuie cinstitului Departament spre știință, asemenea să fie îndatorat a aduce un meșter învățat care să stăruiască neîncetat pe lucru, ca în lipsa contraciului să se poată înțelege cu dânsul arhitectul sau conducătorul lui, cât și cinstita Direcție a acestei clădiri; lucrătorii să se plătească după contracturile lor…Lucrarea drumului nu s-a urmat în acest an cu acea silință cu care trebuia să se urmeze… ( aici, arhitectul Johann Schlatter se referă la drumul care leagă orașul Târgoviște de Mânăstirea Dealu „făcut în 1847, pentru a se putea transporta materialul necesar lucrărilor de restaurare…”).

Surse:

-Direcția Județeană a Arhivelor Naționale Dâmbovița, fond Primăria orașului Târgoviște, dosar 58/1844;

-Teodora Voinescu, Principii conducătoare în restaurarea monumentelor artistice de la Bibescu și până azi, în „Analecta”, Anul II, București, 1944;

-Viorica Malacopol, Date în legătură cu activitatea arhitecților Freywald, în S.C.I.A., Studii și cercetări de istoria artei, tomul II, nr. 2, București, 1964;

-N. Constantinescu, Cristian Moisescu, Curtea Domnească din Târgoviște, Editura Meridiane, București, 1965;

-Pavel Chihaia, Două rapoarte ale arhitectului Ioan Schlatter din anul 1847, în B.O.R, Anul LXXXVI, nr. 3-5, martie-mai, 1968.

Prof.dr. Cornel Mărculescu